Superstiţiile româneşti legate de focul din ceruri. Ce „paratrăsnet“ magic este folosit de secole în satele României
0
Tradiţiile şi superstiţiile româneşti legate de trăsnet şi fulger sunt foarte „colorate” şi includ elemente împrumutate de la mai multe religii arhaice. Totuşi, în credinţele locale, Sfântul Ilie rămâne marele stăpân al săgeţilor de foc care cad din cer.
Frica de fulgere şi trăsnete este una dintre cele mai vechi angoase ale omului, care, timp de mii de ani, a asimilat spectaculoasele fenomene cu numeroase divinităţi, una mai fioroasă şi mai răzbunătoare decât alta.
Succesul acestora a fost unul garantat la public, dat fiind spectacolul ceresc oferit, însă vremurile lor de glorie au început să apună după ce Benjamin Franklin a descifrat misterul săgeţilor de foc care cad din cer şi a inventat paratrăsnetul.
Cine erau stăpânii fulgerelor
Mitologia este plină de astfel de „stăpâni ai fulgerelor”, dintre care cei mai cunoscuţi sunt Zeus al grecilor, Jupiter al romanilor, Thor al scandinavilor şi Tinia al etruscilor.
Însă, pe teritoriul românesc, alţii au fost zeii, ce-i drept mai puţin celebri, care au ţinut în mână fulgerele şi trăsnetele. Cea mai veche divinitate a „focului din cer” este, fără îndoială Gebeleizis - sau Nebeleizis, zeul fulgerului, tunetului şi ploii la vechii daci. Era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă, care tuna şi fulgera pentru a-i alunga pe duşmani.
Oarecum suprinzător, însă, obiceiurile românilor au fost influenţate de un zeu obscur – pe nume Perun – în care credeau slavii de la răsărit. De altfel, numele lui în rusa arhaică înseamnă înălţime sau deal.
Perun este echivalentul zeului Perkons (Letonia) sau Perkunas (Lituania) din mitologia baltică, zeului vedic Parjanya din mitologia indiană, Thor din mitologia scandinavă, Donar din mitologia germană, Taranis din mitologia celtă. Unii cercetători afirmă că i-a luat locul lui Rod ca zeu suprem în vechea mitologie slavă.
Cert este că la 988, când ruşii au fost creştinaţi de Sfântul Vladimir I, marele principe al Kievului, Perun era zeul lor principal. Era reprezentat ca un bărbat cu statură impunătoare, cu păr de argint şi mustăţi de aur. De obicei purta o ghioagă (uneori un ciocan), o secure de război şi un arc cu care trăgea săgeţi din fulgere sau trăznete. Pentru el se făceau, de obicei, sacrificii de cocoşi şi de capre, în timp ce pentru ritualurile cele mai importante se sacrificau tauri şi urşi.
Stejarul era considerat arborele sfânt al lui Perun. După trecerea ruşilor la ortodoxie, identitate lui Perun s-a dizolvat sincretic în profetul Ilie, al cărui car de foc gonea prin cer, declanşând fulgerele asociate cu vechiul zeu. De altfel, toate aceste supersitiţii pornite dinspre Perun sunt adânc înfipte în mentalul colectiv al ţăranului român, mai ales în Moldova şi Muntenia.
Superstiţii tip ISU şi săgeata care te scapă de junghiuri
Cele mai multe dintre superstiţiile românilor legate de fulger şi trăsnet au legătură cu Sfântul Ilie, care este considerat „marele pedepsitor” al răului şi relelor. Folcloristul tecucean Tudor Pamfile (1883-1923) consemnează mai multe dintre obieceiurile ţăranilor legate de furtună şi fulgere, iar multe dintre acestea par un fel de instrucţiuni pentru situaţii de urgenţă.
„Să nu stea la fereastră ori în tocul uşii când fulgeră şi trăsneşte, căci pe acolo intră diavolul în casă şi acolo va lovi săgeata Sfântului Ilie”, scrie folcloristul, relatând o vorbă bătrânească din aria Nicoreştiului.
„Diavolul, ca să râză de Domnul, se duce pe culmea de deal, ori pe vârf de şură, iar acolo îl trăsneşte Ilie”, este o altă relatare, culeasă din zona Comeşti, carea arată fără echivoc că a nu merge pe un loc înalt când e furtună e reţetă sigură de protejare.
Uneori, se credea că în locul unde cade trăznetul se află o comoară. „Joacă dracii pe comoară, iar Sfântul Ilie îi alungă cu trăsnete”, este o veche superstiţie care însă se mai păstrează în satele din centrul şi nordul judeţului Galaţi, după cum ne-a confirmat şi folcloristul Paul Buţă.
Există însă şi obiceiuri mai puţin obişnuite, cea mai impresionantă colecţie de acest fel fiind adunată de folcloristul Gh.F.Ciauşanu (1889-1963).
Aflăm astfel că „săgeţile de fier şi cremene care cad din cer odată cu trăsnetul sunt bune de leac şi de noroc”. Evident, unele formaţiuni erau chiar produse de fulger, care topea nisipul cu formidabila lui forţă electrică, însă cele mai multe erau doar artefacte arheologice: vîrfuri de săgeţi din piatră şi din fier.
Ei bine, cu aceste săgeţi de fulger, ţărani credeau că se pot lecui de junghiri de şale! „Săgeata de fier a trăsnetului se spală în trei ape, iar apa aceea se dă să bea celui care e ţinut de junghiuri”, scrie Gh.F.Ciauşanu.
Amulete de leac, de rod şi de noroc
Obţinerea săgeţii „garantate” nu era deloc uşoară. Exista credinţa că săgeata trăsnetului intră în pământ nouă stânjeni (în Oltenia) sau şapte (în Muntenia), de unde iese câte un stânjen pe an, deci în cam şapte sau nouă ani pot fi adunate şi folosite.
Din aceste pietre se făceau amulete de leac pentru bolnavii de plămâni („de aprindere”), pentru ca pomii neroditori să rodească sau pentru ca vitele bolnave să se îndrepte. Obiceiul în că mai există în unele sate din sudul judeţului Vaslui.
Însă cel mai important rol al amuletelor era de protecţie faţă de trăsnet. În Oltenia (potrivit lui Gh.F.Ciauşanu) era obiceiul să se găurească şi să se poarte la gât ca talisman care să te ferească de fulgere.
Tradiţia există şi în Ardeal, fiind povestită chiar de către George Coşbuc, care descrie o astfel de amuletă ţinută într-o pungă de postav roşu şi despre care se credea că este aducătoare de noroc.
Alungarea trăsnetului cu băţul, cu urzica şi cu salcia
Însă metodele de protejare faţă de trăsnet sunt mult mai complexe decât par.
Folcloritul Tudor Pamfile, relatează credinţa ţăranilor de prin părţile Tecuciului de a alunga „şarpele de foc” (trăznetul) cu un băţ de alun pe care drumeţul trebuie să-l ţină în mână. Principiul era valabil şi pentru şarpele veninos, iar superstiţia încă mai este întâlnită în satele Moldovei.
În unele locuri (mai ales în satele din estul Transilvaniei – obiceiul fiind de origine austriacă) există obiceiul de a arunca în timpul furtunii urzici în foc, culese în ziua de Sânziene.
Salcia este, de asemenea, considerată protectoare, mai ales în satele din lunca Dunării. Mlădiţa de salcie pusă la icoană de Sfântul Gheorghe sau de Florii se scoate la vreme de furtună şi se pune pe pervazul ferestrei, pentru a alunga trăsnetul.
În ajunul Sânzienelor, ţărani din Oltenia de sub munte culeg floarea de sânziene şi o împletesc în cununi sau în buchete, pe care le aruncă pe acoperişul casei, unde vor sta toată vara. În alte locuri, se pun cununi de salcie la creasta acoperişului sau chiar împletituri din urzici.
Cu ramura-n chimir, fugind de mâţă!
Ciobanii din Bacău şi Neamţ încă mai au tradiţia ţinerii în chimir a unei mlădiţe de salcie de la Florii, pentru a apăra de fulger, de junghiuri în şale şi de muşcătură de şarpe. Merge sau nu merge e greu de spus.
Şi pescarii lipoveni au superstiţii legate de trăsnet. Ei cred că piatra de trăsnet agăţată printre greutăţile năvodului le va aduce mare noroc la prins peşti.
În Oltenia, potrivit lui Gh.F.Ciauşanu, se crede că nu este bine să stai când fulgeră aproape de o pisică sau de un câine, căci în acestea se ascunde cel mai des diavolul, deci există risc de a fi trăsnit de Sfântul Ilie, care ţinteşte pe necuratul.
De altfel de aici derivă obiceiul de a face, când trăsneşte, de trei ori semnul crucii, căci astfel diavolul este alungat. Obiceiul este întâlnit pe tot teritoriul românesc.
De ce se pun mlădiţe de salcie la casa nouă
Foarte multe credinţe sunt legate de protejarea locuinţei. În Moldova, ca căpriorii caselor în construcţie se pun mlădiţe de salcie şi busuioc, legate de o cruce din lemn, scopul fiind acela ca imobilul să fie ferit de trăsnet.
În alte zone, mai ales în sud, pietrele de trăsnet sunt zidite în pereţii locuinţei, uneori chiar sub pervazul unei ferestre.
Tot în Moldova se crede că omul rău, nelegiuit, este lovit de trăsnet din senin, tocmai ca pedeapsă a răutăţii lui. Iată cum suprindea credinţa aceasta Vasile Alecsandri (Poesii populare – Vidra): „Bine vorba nu sfârşea/ Pe loc cerul se-aprindea/ Şi trei fulgeri repezea/ Pe Stoian popa-l lovea/ Şi în cenuşă-l prefăcea”.
Locuri care au luat nume de oameni trăsniţi
În trecut, locurile în care oamenii erau loviţi de trăsnet erau marcate cu o cruce din piatră. În localitatea gălăţeană Jorăşti, un întreg deal poartă numele unei femei ucise de un trăsnet. Locul este marcat în hărţi sub numele „Crucea Bălaşei”.
În localitatea respectivă, în urmă cu circa trei decenii, un activist de partid a avut un schimb de replici demn de Caragiale cu un brigadier care, la întrebarea „Unde să treieră grâul azi?”, a primit un răspuns cu iz impertinent: „La crucea mamei mele!” Brigadierul respectiv se nimerise să fie tocmai fiul Bălaşei, femeia a cărei moarte a dat nume dealului. „Doar n-o să-i spun mamei mele Bălaşa?”, s-a scuzat ţăranul cu o întrebare din care răzbate bunul-simţ al neamului.
Se încarcă comentariile...
