Cum aflăm dacă am suferit traume în copilărie. „Luptă sau fugi”, sindromul care ne pune viaţa pe butuci
0
Cei mai mulţi dintre noi îşi trăiesc viaţa fără să realizeze că sunt influenţaţi masiv în tot ceea ce gândesc şi simt de traumele suferite în copilărie. Chiar şi aşa, vindecarea ne este la îndemână, iar secretul stă în gândurile cu care ne hrănim mintea.
Mulţi dintre noi îşi trăiesc viaţa fără să conştientizeze că în copilărie au fost victimele unor traume generate fie de părinţi, fie de alţi copii sau de persoane necunoscute, iar acest lucru se repercutează puternic asupra relaţiilor familiale şi profesionale pe care le avem ca adulţi. Sunt unii care neagă aceste răni emoţionale şi mentale, amplificând şi mai multe efectele traumelor.
”În urma evaluărilor pe care le-am făcut pacienţilor mei de-a lungul anilor pot spune că nu am găsit încă un om care să nu fi suferit traume în copilărie. Ca să înţelegem mai bine despre ce vorbim, trauma este o leziune fizică, emoţională sau psihică provocată de un factor agresiv”, explică psihologul Stelian Chivu.
Specialiştii au stabilit că, până la vârsta de 7 ani, copiii acumulează o cantitate enormă de informaţii din exterior. Dacă părinţii se ceartă sau survine decesul unei persoane dragi, acest gen de experienţă îşi va pune amprenta mai mult sau mai puţin asupra acestora, în funcţie de capacitatea psihică şi emoţională a fiecăruia.
”Traumele ajung chiar până la nivel de ADN şi se impart în mai multe categorii: traume minore, traume complexe, traume cronice şi traume acute. Toate se manifestă ulterior în urma acumulării unor energii mentale şi emoţionale negative”, spune psihologul Stelian Chivu.
Ce provoacă traumele
Traumele ne influenţează fizic creierul, care ajunge să producă diferite substanţe chimice ce ne dezechilibrează organismul, iar finalmente se va îmbolnăvi. Simptomele traumelor sunt diferite la fiecare dintre noi, în funcţie de cum se raportează la o serie de stări.
Traumele pot fi provocate de lipsa de speranţă, de un şoc, de panică şi de iritabilitate, de frică şi chiar de coşmarurile pe care le avem în somn, de dezamăgiri şi ură. Toate aceste stări sunt indicatori care ne arată că am suferit o traumă sau mai multe în copilărie.
La toate acestea se adaugă agresivitatea care ne domină, anxietatea şi abuzurile fizice, cum sunt, de pildă, bătăile aplicate de părinţi propriilor copii. Şi calamităţile şi accidentele de orice natură care au avut urmări tragice şi la care copiii au asistat pot provoca traume psihice şi emoţionale majore.
”Au fost identificate şase tipuri de traume. Prima dintre ele este starea <<luptă sau fugi>>. Sunt multe persoane care se luptă cu ele însele sau vor să fugă de propria persoană, lucru care, evident, nu se poate. Acest gen de traume sunt foarte greu de identificat şi dificil de vindecat pentru că persoanele care au astfel de stări au integrat toate simptomele în propria viaţă ca şi cum ar fi ceva normal”, ţine să puncteze psihologul Stelian Chivu.
Procreezi sau dispari
A doua categorie de traume este ”procreezi sau dispari”. Este practic o întreagă pleiadă de traume ce ţin de zona sexuală, care nasc manifestări şi fobii dintre cele mai ciudate, ce pot marca viaţa de adult a unei persoane.
A treia categorie de traume este generată de sintagma ”mănânci sau mori”. Sunt lucruri pe care mulţi părinţi le fac, fără să conştientizeze răul pe care îl cauzează propriilor copii. De pildă, le spun să mănânce tot din farfurie, altfel mor sau se îmbolnăvesc. Unii copii devin obezi tocmai pentru că acest gen de program mental inoculat de părinţi a devenit parte din ei şi nu văd nimic în neregulă nici ca adulţi la o astfel de manifestare.
”A patra categorie de traume este <<iubeşti sau suferi>>. De aici i-au naştere tot felul de manifestări pe considerentul că nu există iubire fără suferinţă. Mintea subconştientă preia ca atare astfel de programe negative şi le manifestă ulterior în viaţa unei persoane. Când suferinţa din dragoste îmbracă forme externe, ea este, de regulă, rezultatul unor traume din copilărie”, spune psihologul Stelian Chivu.
A cincea categorie de traume vizează incapacitatea de-a comunica ceea ce simţi şi gândeşti. A şasea categorie este cea mai delicată şi mai greu de înţeles de către mulţi dintre noi pentru că vizează programarea mentală şi emoţională. Fie reuşim să ne programăm singuri în sens pozitiv, fie ne lăsăm programaţi şi influenţaţi de alţii, de cele mai multe ori negativ.
”Traumele, oricare ar fi ele, pot fi eliberate doar dacă suntem extrem de atenţi la propriile gânduri, emoţii şi manifestări. Persoanele traumatizate pot fi identificate foarte uşor pentru că au tendinţa să se izoleze şi să încerce să-şi ia viaţa în unele cazuri. Este o fugă de exterior către interior, dar în cazul lor nu face altceva decât să amplifice traumele”, explică psihologul Stelian Chivu.
Cu ce ne hrănim mintea
Primul pas spre vindecare este conştientizarea propriilor traume. Mulţi dintre noi refuză să accepte că au suferit o traumă sau mai multe în copilărie fie de teamă să nu devină ţinta ironiilor la job sau în cercul social, fie pentru că au impresia că vor fi izolaţi sau îndepărtaţi.
Urmează ceea ce specialiştii numesc autoîngrijirea. Acestea sunt o sumă de lucruri care ne aduc fericire şi bucurie, astfel încât creierul determină producerea de serotonină, care ajută la reducerea stărilor de tristeţe si la reglarea anxietăţii şi implicit la vindecarea graduală a traumelor.
Un aspect foarte important în procesul de vindecare este cu ce ne hrănim mintea. Dacă ne hrănim mintea preponderent cu gânduri negative, impactul emoţional va fi copleşitor. Dacă ne educăm să privim mereu jumătatea plină a paharului, mai devreme sau mai târziu vom depăşi rănile mentale şi emoţionale care ne-au marcat viaţa.
”În cazurile mai grave se pot face şi terapii comportamentale, ce pornesc de la analiza psihologică a modului în care o persoană mişcă ochii. Fiecare dintre noi a suferit o traumă. Depinde de noi să gestionăm cât mai bine simptomele şi să nu le lăsăm să somatizeze la nivel fizic, emoţional şi mental. Dacă înţelegem că traumele pot şi e necesar să fie vindicate, dacă avem suficient control mental şi emoţional, cu răbdare şi perveserenţă le putem depăşi”, conchide psihologul Stelian Chivu.
Vă mai recomandăm să citiţi şi:
Efectele psihologice ale rugăciunii. Cum reuşesc călugării să atingă pacea mentală
Se încarcă comentariile...
