Ce este „focul lui Sumedru“, sărbătoarea care vrea să ţină toamna pe loc. Ciobanii află înaintea meteorologilor cum va fi vremea la iarnă

În foarte multe comunităţi din România se organizează şi în zilele de astăzi o sărbătoare a focului numită „Focul lui Sumedru”, obicei străvechi care are loc în noaptea de 25 spre 26 octombrie.

Data Sfântului Dimitrie, 26 octombrie, figurează în  „Calendarul Popular” drept „Ziua lui Sumedru”, ziua când se desfac stânile. 

În ajunul acestei sărbători creştine, la Focul lui Sumedru, tradiţia spune că se fac focuri peste care sar copiii sau tinerii, să fie sănătoşi, să se căsătorească iar oamenii pun cărbuni în livadă ca să rodească pomii. Tot atunci, femeile dau copiilor nuci, mere, struguri, prune uscate.

Legendele spun că dacă în anul respectiv există un belşug de gutui şi nuci, atunci iarna va fi grea. Sâmedru este considerat patronul păstorilor şi este o divinitate de origine indo-europeană, iar în această zi se celebrează practic moartea şi renaşterea lui.

“Sărbătoarea are o legătură de tradiţie cu evoluţia calendaristică a naturii, pentru că înseamnă un moment al toamnei considerat final pentru vegetaţie, în general. Se crede în popor că "la Sumedru, Dumnezeu încuie pământul", ceea ce, în alţi termeni, exprimă faptul că viaţa vegetală s-a retras în pământ care de acum începe să se răcească, pregătindu-se pentru perioada de iarnă. Ca urmare a acestei credinţe, s-a născut datina de a face foc în ajunul sărbătorit, numit focul lui Sumedru, practică ce are semnificaţia întârzierii toamnei, adică să dea căldură pământului care trece spre sezonul rece”, potrivit  preotului doctor Nicolae Cojocaru, un cunoscut cercetător al culturii populare româneşti.

Cum se sărbătorea Focul lui Sumedru acum un secol

Unul dintre cei mai mari etnologi români, Tudor Pamfile, descria acum mai bine de 100 de ani, în lucrarea "Sărbătorile la români” desfăşurarea ceremoniilor din noaptea “Focului lui Sumedru”.

“Vreo şapte-opt flăcăi, fraţi ori rude de-ale lor, duc pe sus un brad mare ‹‹cât o turlă de biserică››, pe care, cu mare greutate o pun într-o groapă făcută în pământ, curăţind-o pe-o parte de crăci, cât un stat de om. Aici pun întâi strujele, apoi aşchii subţiri şi ţăndări de lăturoi, ca să facă ceva jăratec, iar deasupra şi printre ramuri grămădesc din răsputeri cetina adusă. Şi când clopotele de vecernie pornesc să sune, se aude: - Hei, gata? Un copil auncă o luminărică aprinsă în strujele uscate. Puţin fum şi îndată limbi de foc aleargă în toate părţile căutând pradă de rumegat. Vârful plăpând al bradului se suceşte o dată, ca şarpele prins de cap, aruncă potop de ghimpi roşii şi-şi pleacă’--n jos căpuşorul răpus. - Hai la focul lui Sumedru! Bradul se mistuie mereu. În acest timp se’ndreaptă spre foc babe, neveste de toată mâna cu şiruri întregi de covrigi, cu câte o traistă de nuci, ori de mere, cu felii de pâine caldă, mai cu colăcei anume făcuţi şi spoiţi pe deasupra cu miere, în scurt, cu tot felul de mirodenii de-ale pământului. Şi pe când femeile împart, pe când copii cer, în mijlocul acestui sgomot asurzitor, din când în când se aude strigătul: - Hai la focul lui Sumedru! Bradul se mistuie mereu, dar poporul de ‹‹ţoi gălăcioşi›› nu-i dă pace în nici un chip. Când şi când aruncă peste el din celtina de alături şi-l chinuieşte aşa, până târziu în noapte. Vin alte femei cu bunătăţi de împărţit, valurile de strigăte se aud din nou, iar când noaptea se lasă cu totul, băieţii pornesc la cărat apă spre a stinge focul, căci din pricina vântului ar putea aduce primejdii. După ce şi aceasta s’a sfârşit, fiecare pleacă spre casa lui, cu traista plină de pâine şi poame.”

Fiind prag de anotimp pastoral, se spune că de „Sumedru” se fac prognoze asupra vremii, timpul fiind prezis în funcţie de comportamentul oilor.

Astfel, în această zi ciobanul îşi aşterne un cojoc în mijlocul stânei şi dacă pe acesta se aşează o oaie albă semnul este că va fi o iarnă geroasă şi cu multă zăpadă. Dacă la cojoc trage oaia neagră, înseamnă că iarna este mai blândă.