Cele mai triste hore organizate în zilele de Paște. „La final bradul este rupt şi împărţit creangă cu creangă” INTERVIU
0În sudul țării, în localități din mai multe județe, se păstrează încă tradiția celor mai triste hore care se întind în zilele de Paște în vatra satului. Aproape date uitării în anumite perioade, horele de pomană au revenit în ultimii ani, alături de alte tradiții de Paște.
Sărbătoarea Paștelui, prilej de bucurie în toată lumea creștină, are și momente de o tristețe sfâșietoare în localitățile din sudul țării în care încă se păstrează tradiția horelor de pomană. Sunt horele care stabilesc legătura între lumea noastră și lumea de dincolo, organizate în amintirea tinerilor morți mult prea devreme. De-a lungul timpului acest obicei s-a păstrat aproape nealterat în anumite localități, a fost pe punctul de a fi abandonat în altele, pentru ca în anii din urmă cei interesați de descoperirea și conservarea vechilor obiceiuri să observe o întoarcere a comunităților la aceste ritualuri.
Am stat de vorbă, despre horele de pomană, dar și despre alte obiceiuri specifice acestei perioade, care încă rezistă în anumite localități, cu Amelia-Loredana Etegan, șef Secția pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj din cadrul Centrului de Cultură și Artă Dolj.
Ce tradiții și obiceiuri se păstrează și se practică în Săptămâna Luminată, în județul Dolj? Unde se mai practică astăzi? Cât de vechi sunt acestea și care este semnificația lor?
Cele mai intâlnite obiceiuri și ritualuri din Săptămâna Luminată sunt cele legate de horele de pomană. Hora de pomană este o tradiție în cadrul riturilor de trecere, practicat în prima, a doua şi a treia zi de Paşti. Acesta constă, în special, în pomenirea morţilor tineri, nenuntiţi, care n-au cunoscut actul întemeierii familiei în timpul vieţii. În unele sate din Dolj, hora de pomană se face şi în amintirea morţilor care au murit până la Paşti, indiferent de vârstă. Din observațiile noastre aceasta a început să devină tendință generală iar morții pomeniți să nu fie neapărat doar persoane tinere și necununate.
Ce presupun aceste ritualuri? V-aș ruga să explicăm puțin.
Pentru a înțelege ritualurile specifice horei de pomană trebuie să înțelegem fenomenul din această tradiție și ce anume a stat la baza apariției și perpetuării obiceiului. În popor există credinţa că toate strădaniile celor vii ajung la cei „de dincolo” pentru ca aceștia să nu mai tânjească după ceea ce ei n-au apucat să înfăptuiască în viaţă din cauza morții premature. Mai există și credința că moartea violentă, nefirească, strică echilibrul şi armonia umană. De veacuri, oamenii sunt încredințați că trebuie să mori „de bătrâneţe”, cu toate rânduielile făcute, astfel ca „trecerea” în lumea de dincolo să fie pe deplin realizată. Pentru liniştirea celor morţi de timpuriu fără să se bucure de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit omului, fără să fi apucat să înfăptuiască ciclul complet al existenţei lor, cei rămaşi pe acest tărâm încearcă în diferite momente semnificative din an să creeze o punte de legătură cu ei, oferindu-le mâncare, haine şi chiar voie bună.
Totul începe de la data practicării acestui obicei care nu este întâmplătoare. Se spune în popor că sufletele morţilor ies din morminte la Joimari şi se află printre cei vii până la Înălţarea Domnului Iisus Cristos. Astfel, cei trecuți dincolo devin martori la toate evenimentele lumeşti.
În cadrul unei hore rituale, tocmită de către rudele răposatului, lăutarii cântă melodii de joc ca şi la hora satului. În joc se prinde toată asistenţa, iar rudele defunctului împart ouă roşii, băutură, cozonac şi flori (de obicei roşii). Ouăle roşii şi florile duc la ideea efectului binefăcător al contactului cu sângele sacrificial de la marile sărbători calendaristice (Crăciun, Paști), sângele fiind identificat cu viaţa.
Sunt foarte multe localități doljene în care acest ritual se respectă cu sfințenie timp de 3, 5 sau 7 ani, după posibilitățile fiecărei familii. Ritualul se materializează anual, în perioada Sfintelor Paști, după cum se stabilește la nivelul comunității, iar fiecare familie susține această tradiție pentru un defunct.
Cea mai bogată horă de pomană și cea mai deosebită prin ritual este la Desa. Aceasta se deosebeşte prin insistenţa asupra amănuntelor care dau o notă de seriozitate la tot ceea ce se face, dar și implicarea materială este una consistentă: pregătirile pentru pomană care se fac la casele performerilor, „împodobirea brazilor”, de fapt „a bradurilor” cum spun localnicii, masa de pomană care se serveşte tuturor invitaţilor familiei respective. Apoi, lăutarii tocmiţi din timp (fanfara de la Desa) care însoţesc fiecare „alai” din curţile familiilor care susțin obiceiul către centrul comunei unde se încinge „hora” în ordinea sosirii. În horă, la Desa, se prind numai invitaţii familiei respective, deosebiţi prin „însemne” (batiste, oglinzi, broderii) pe care le poartă la piept şi astfel se joacă „bradurile”. Pentru fiecare brad se cântă trei melodii pe care se învârteşte hora. În acest timp rudele celui răposat împart pachete cu dulciuri, fructe, produse pregătite în casă, nelipsind ouăle roşii dar şi băutura. După ce fiecare „alai” îşi termină de jucat bradurile aceştia se retrag şi tot ce a fost în brad se împarte invitaţilor iar la final bradul este rupt şi împărţit creangă cu creangă.
Hora de pomană se face şi în alte aşezări doljene, îndeosebi în zona de sud a Doljului: Tunarii Noi din comuna Poiana Mare, Sărata comuna Călăraşi, Galiciuica, Gângiova, Giubega, Mârşani, Daneți. Ritualurile specifice nu au însă niciunde amploarea şi fastul horei de pomană de la Desa.
Ce ați observat de-a lungul timpului, care este tendința? Se pierd aceste obiceiuri sau, din contră, sunt revigorate? Ce explicații aveți dumneavoastră pentru ceea ce se întâmplă?
Din practica noastră de teren, din cercetările noastre, ale Secției pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj, fostul centru cu același nume, se pare că avem de a face cu o tendință de revigorare a acestor ritualuri și credințe. Am pus aceasta pe seama fenomenului de globalizare și indeciziei asupra definirii kitsch-ului. Oamenii simt nevoia să se identifice prin credințe, ritualuri, obiceiuri din vechime care îi pot atașa unei comunități, care sunt relevante pentru existența de zi cu zi și religia creștin-ortodoxă. Din acest motiv, în ultimii ani, ni se răspunde constant la întrebările noastre prin „facem pentru că așa s-a pomenit”.
S-a intervenit în timp asupra acestor ritualuri?
Dacă vă referiți la îmbogățirea ritualului, da, prin obiectele și bucatele care se impart în cadrul horei de pomană care sunt mult mai diversificate decât în vechime. Explicația ar fi modernizarea firească și accesul celor care pun în practică ritualul la produse care nu existau în comerț în trecut. Nu se poate vorbi însă de o denaturare a ritualurilor întrucât ele se materializează tot în vatra satului, în același mod ca în vechime și cu același scop.
Ce alte obiceiuri se mai practică în perioada premergătoare Paștelului și ce semnificație au acestea? V-aș ruga să explicați în câteva cuvinte.
Voi încerca să răspund cât mai sintetic întrebării dumneavoastră, deși este foarte greu pentru că sunt multe și consistente ca manifestare obiceiurile din perioada premergătoare Paștelui. Ele încep în Duminica Floriilor cu un obicei unic în peisajul doljean – „Cumicitul fetelor de la Urzicuța”, un obicei legat de curățenia sufletească și trupească manifestată în Postul Mare al Paștelui, obicei derulat pe parcursul Săptămânii Patimilor și finalizat în Ziua Invierii și sfințirea la biserică în ziua de Florii a ramurilor de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară. Acestea se duc la biserică pentru a fi sfinţite, apoi sunt aduse acasă şi puse la icoane, la uşi şi ferestre; alţii se încing cu ele peste mijloc ca să nu aibă dureri de spate. Ramurile de salcie sfinţite în ziua de Florii se păstrează pentru tratarea bolilor de-a lungul anului sau se mai folosesc la vrăji şi descântece.
În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse - colacul, oala, lumânarea), care se petrec în ziua de joi, dinainte de Paşti (a şaptea săptămână a Postului Mare), zi cunoscută şi sub denumirea de Joia Mare, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joia Verde, Moşii de Joimari, Joimărica. Se spune că în noaptea de Joimari se deschid mormintele, cerul, uşile Raiului şi ale Iadului, iar spiritele celor morţi se întorc la casele lor spre a petrece sărbătorile pascale printre cei vii. Morţii reveniţi pe la vechile lor locuinţe rămân printre ai lor până la Înălţarea Domnului Iisus Cristos, zi în care se fac pomeni iar aceştia se întorc de unde au venit, dimpreună cu colacul şi cu oala cu apă pe care le-au primit de pomană.
Întrucât la Joia Mare, când sosesc morţii, nu este atât de cald se aprind focuri pentru fiecare mort, în curţile sau grădinile caselor, pe mormânt sau lângă mormânt, sau pentru toţi morţii laolaltă, în curtea bisericii sau la cimitir. În unele localităţi cum este Ohaba din comuna Melineşti, miercuri seara, în curţile caselor se aşează câte o masă pe care se pun colaci şi căni cu apă. În jurul mesei se aşează scaune şi se aprinde focul; se împart colaci şi apă pentru morţii casei respective în timp ce arde focul. A doua zi dimineaţa, până la revărsatul zorilor, femei cu oala cu tămâie şi braţul plin de boji sau coceni de porumb merg la cimitir unde aprind focuri la fiecare mormânt.
Aprinderea focurilor rituale, în Joia Mare, este o practică întâlnită mai ales în satele din nord-vestul judeţului, la confluenţa cu judeţul Mehedinţi, ajungând până dincolo de graniţă, la românii din Timocul sârbesc.
Deosebit de zona de nord a Doljului, în sudul judeţului întâlnim un altfel de obicei tradiţional practicat tot în dimineaţa zilei de Joia Mare: „Vărsatul ritual de apă”. Femeile din Bechet, spre exemplu, îşi pregătesc dinainte locul ales pentru vărsatul apei, pe malul Jieţului, loc curat, pe care îl marchează cu nuiele din salcie verde, îndoite în arcade şi înfipte în pământ. În dimineaţa de Joimari, însoţite de câte o copilă de 10-12 ani, merg la locul stabilit cu o găletuşe şi o ulcică spre a săvârşi ritualul vărsării apei, atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Fiecare mort este strigat pe nume şi primeşte ulcica cu apă aruncată din Jieţ pe sub arcada de salcie. Apoi sunt puse lumânări aprinse în nişte trochiţe care se aşează pe apa Jieţului şi sunt purtate pe valuri. Alte lumânări se aprind pe nisipul apei având acelaşi rol ca şi focurile aprinse la morminte: să încălzească morţii, să le deschidă calea venirii pe pământ în zilele Paştelui.
Inclusă în perioada Sărbătorilor Pascale, cea mai mare și mai importantă sărbătoare rituală a etniei rudarilor, ţinută anual la Sf. Gheorghe şi la Înălţarea Domnului Iisus Hristos (Ispasul), la care participă întreaga familie ce şi-a propus să săvârşească acest ritual pentru cineva din familie care este bolnav sau pentru sănătatea tuturor membrilor familiei, este „Gurbanul rudarilor”. În Dolj întâlnim un număr mare de rudari în comunităţile din Valea Dunării: Bechet, Bistreţ, Desa, Piscul Vechi, Sadova.
În cadrul ritualului întâlnim sacrificiul mielului pascal care fost preluat din tradiţia creştină. Sărbătoarea se ţine într-un loc curat, la pădure sau acasă. La fel de curaţi trebuie să fie şi cei din familia respectivă: cine nu se simte curat spiritual şi trupeşte nu trebuie să se apropie de masa familiei.
Tot în satele doljene întâlnim „Joimărica” sau „Joimărița”, obicei practicat în Miercurea Mare a Săptămânii Patimilor. Această zi era socotită termenul-limită pentru încheierea torsului cânepei. În aceasta zi, în satele din Dolj, copiii umblau „cu Joimarica”, un fel de colind satiric-amenințător: „Câții, câții Tors-ai câlții? Ori i-ai tors Ori nu i-ai tors? Ori i-ai bagat pe vreun dos?”
În acest fel copiii cereau ouă pentru a le vopsi pentru Paști. Joimărica sau Joimarița era reprezentată ca o femeie hidoasă si neînduratoare, soră cu Muma Pădurii, care pedepsea femeile leneșe, mai cu seamă pe cele care lucrau dupa asfintitul soarelui.
Cui se datoarează ținerea lor în atenție și transmiterea lor mai departe? Unde ați observat că se păstrează cel mai bine și care ar fi explicațiile?
Menținerea lor în actualitate, revitalizarea lor, fără a fi lipsiți de modestie se datorează nouă, celor care acordăm atenție acestor ritualuri și credințe, le studiem și le aducem în prezent publicului larg prin intervențiile noastre. Meritorie este și focusarea comunităților sătești aflate în plină modernizare pe păstrarea obiceiurilor și tradițiilor cu valoare identitară și conotație puternic religioasă.
Se încarcă comentariile...
