Cum s-a schimbat Paștele după Revoluție: mărturii de la Marius Rizea și Doina Ruști

Actorul Marius Rizea (49 de ani) și scriitoarea Doina Ruști (68 de ani) rememorează sărbătoarea Paștelui între rânduiala moștenită și realitățile unei lumi în schimbare: de la pâinea făcută în țest și ouăle vopsite cu frunze, la tăcerea post-Cernobîl și slujbele pentru prima dată la televizor.

În orașe, vântul schimbării se simțea deja. La sat, tradițiile continuau ca întotdeauna. Foto: AFP

„Weekend Adevărul“: Cum ați trăit Paștele din 1990, primul în libertate, după căderea comunismului? Ați simțit vreo schimbare în atmosfera sărbătorii față de anii anteriori?

Marius Rizea: Nu pot să spun că am simţit vreo diferenţă majoră între Paştele de dinainte şi cel de după căderea comunismului. Eram destul de mic atunci, aşa că nu aveam percepţia sistemului, a restricţiilor sau a libertăţii de după. Sărbătorile religioase au fost mereu o miză în familia mea, iar pentru mine, fiind crescut la ţară, Paştele a însemnat întotdeauna familie, rânduială, comunitate. Nu era despre sistem sau schimbări sociale, ci despre continuitate – despre un ritual moştenit şi păstrat, indiferent de vremuri. Nu se simţea o schimbare bruscă, pentru că oricum păstram tradiţia. La noi în familie, lucrurile se petreceau firesc: mergeam la biserică, ciocneam ouă, ne spuneam „Hristos a Înviat!“, stăteam la masă împreună. Și, bineînțeles, se mergea în fiecare seară la biserică în Săptămâna Mare, iar momentul culminant era slujba de Înviere.

Dar în spațiul public ați observat vreo schimbare privind raportarea la această sărbătoare religioasă?

Ceea ce îmi amintesc clar este că după ’90 a început să se simtă o schimbare la televizor. Dacă până atunci emisiunile de divertisment erau limitate la finalul săptămânii sau, cel mai spectaculos, de Revelion, odată cu căderea regimului comunist au apărut programe speciale și cu ocazia sărbătorilor religioase – atât de Paște, cât și de Crăciun. Țin minte că Televiziunea Română, care era singurul post de televiziune, începea să difuzeze emisiuni dedicate acestor momente – divertisment, muzică, scenete umoristice. Era ceva ce, până în acel moment, nu se întâmplase. Îmi amintesc că a fost pentru prima dată când am auzit colinde la televizor. Până atunci, deși colindam mult și se păstra obiceiul acesta, colindele nu se dădeau niciodată la televizor. După Revoluție, colindele și sărbătorile religioase au fost „recunoscute“ și la nivel național, iar televiziunea le-a acordat atenție. A fost o schimbare de ton, de atitudine. Înainte de ’89, programul TV era foarte limitat – două ore pe zi, începea cu Telejurnalul și continua cu emisiuni tematice despre agricultură, industrie, realizări economice, vizite de lucru. Emisiunile aveau o direcție clară: propaganda. Se vorbea despre depășirea producției la hectar, se dădeau rapoarte și se cântau cântece omagiale. Am participat și eu, de altfel, la câteva ediții ale „Cântării României“, care era un festival foarte popular atunci. După Revoluție, toate acestea au fost înlocuite cu programe de divertisment reale, cu varietate, cu substanță artistică, chiar dacă în limitele acelor vremuri.

Ce ritualuri, tradiții sau momente v-au rămas vii în memorie din acele sărbători petrecute la țară, în familie și în comunitate?

În fiecare an mergeam la bunici, iar acolo totul avea o rânduială clară. Se ţinea post, mergeam la spovedanie, eram îmbrăcat frumos, cu haine noi, cumpărate special pentru sărbătoare – un ritual aparte, mai ales că nu găseai haine la discreţie, ca acum. În primii ani de după Revoluţie nu simţeam încă vreo influenţă „occidentală“. Piaţa era la fel. Toţi ne îmbrăcam asemănător, nu se făceau mari diferenţe. Chiar dacă mai apăreau ici-colo produse aduse din Turcia, erau aceleaşi pentru toată lumea. Inclusiv postul era pentru mine un fel de Golgotă. Mă chinuiam, mă luptam cu poftele, cu tentaţiile, dar simţeam că fac un efort cu sens. Copil fiind, nu aveam toate răspunsurile și percepeam postul ca pe un chin, dar știam că la capătul lui mă așteaptă un adevărat festin. Dar şi atunci, în ciuda nemulţumirilor sau frustrărilor copilăreşti, ştiam că acele reguli aveau un rost. Aveam la ce să mă raportez, aveam ce să înţeleg – iar asta, într-un fel, m-a format. Îmi amintesc că ne adunam toţi copiii din sat, şi pentru mine, asta era partea cea mai frumoasă. Ne jucam prin curtea bisericii sau prin cimitir – pentru noi era o aventură. Atmosfera era una de bucurie simplă, autentică, iar sărbătoarea în sine însemna mai mult apropierea şi adunarea familiei decât opulenţa mesei. În apropierea Sfântului Gheorghe puneam la colțul casei o crenguță de fag verde – un obicei legat, cred eu, de renașterea naturii. Frunza de fag – de acea culoare verde-crud – simboliza viața nouă, învierea. Nu era un obicei cu explicații clare, dar făcea parte din atmosfera aceea de început de primăvară și de sărbătoare. Meniul nu varia prea mult de la un an la altul și nu era despre miel sau preparate sofisticate, ci se folosea ce era în gospodărie – o găină, ce mai rămânea de la porcul de Crăciun, ciorbe cu verdeţuri din grădină. Îmi amintesc și acum de ciorba de urzici sau de lobodă, nelipsită de pe masă. Mama făcea cozonaci minunați în fiecare an. Mătușa venea cu prăjituri, iar bunica gătea fripturi, după ce se nimerea: ori pasăre, ori porc, ori mâncăruri cu verdețuri. Țin minte și curățenia de primăvară: se curățau grădinile, se strângea totul prin curte.

În '90, manifestările religioase s-au împletit cu revoltele. Foto: Inquam Photos - Casian Mitu

Dădeați și dumneavoastră o mână de ajutor sau adulții nu vă implicau în pregătiri?

Participam și eu la pregătiri. Bunica și mama mă puneau să ajut: ba la așezat masa, ba la întins ceva, ba să aduc una-alta din gospodărie. La frământat nu mă băgau – era un ritual serios, în copaie de lemn, cum era pe atunci. La țară aveam cuptor atât în bucătăria de vară, cât și în casă, în sobă. În afară de pâinea coaptă la cuptor, mai făceau și în țest – un fel de cuptor improvizat. Se frământa pâinea, se punea pe un cârpător lat (n.r. – bucată de lemn rotundă, pătrată sau dreptunghiulară, pe care se răstoarnă mămăliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.), se acoperea cu un ceaun întors și se punea jar peste el. Astfel se cocea și avea o crustă aparte. Ouăle le vopseam cu foi de ceapă, iar mama şi bunica le decorau cu frunze de pătrunjel sau leuştean, prinse în ciorapi. Ieşeau nişte nuanţe vişiniu-maronii, calde, naturale, fără vopsele din comerţ. Erau o bucurie şi-un respect pentru gesturile simple. Aveam același ritual de fiecare dată când ciocneam ouă. Întotdeauna îl „vânam“ cu grijă pe cel mai tare, îl alegeam după cum suna – se ciocnea ușor cu unghia înainte, să vedem dacă are sunetul acela sticlos. Dacă suna a sticlă, era clar un ou rezistent, cu șanse mari de victorie. Asta era regula nescrisă. Sigur că mai circulau și povești cu ouă de lemn, cu păcăleli, dar acelea sunau într-un anumit fel și îți dădeai seama.

De la zeama de legume, la drob

Cum s-a schimbat, pentru dumneavoastră, modul în care ați trăit Paștele odată cu mutarea la oraș și trecerea anilor?

Am ținut aceste tradiții cât timp am stat la bunici. După ce am plecat la facultate în București, lucrurile s-au mai schimbat. Am început să ne adaptăm obiceiurilor de aici – se făceau drob, ciorbă de miel, ouăle se vopseau în multe culori, cu vopsele din comerț. Cea mai mare schimbare a fost că nu mai găteau mama sau bunica, și atunci, evident, atmosfera se transforma, pierdeai ceva din farmecul acela autentic. Îmi amintesc foarte bine că, în copilărie, nu exista la noi povestea cu „iepurașul de Paște“. Nu venea iepurașul să-ți aducă daruri. Înnoirea de Paște era legată de hainele noi – te duceai la biserică în hainele cele mai bune, cumpărate special pentru sărbătoare. Aia era bucuria. Aia era, de fapt, „darul“. Copil fiind, nu pot să spun că am simţit o schimbare clară după 1989. Singura diferenţă notabilă a fost accesul la anumite produse, dar, sincer, întotdeauna am preferat simplitatea. Pentru mine, cele mai valoroase au fost obiceiurile transmise din generaţie în generaţie – de la părinţi, de la bunici. Acestea aveau un sens profund, un substrat adevărat. Tot ce a venit după – iepuraşul, cadourile, ambalajele colorate – mi s-au părut mai degrabă artificii, nişte adaosuri de suprafaţă. Esenţa era în altă parte. Mereu am simţit că Paştele înseamnă familie, comunitate, speranţă. Din păcate, am văzut de multe ori cum biserica devine, pentru unii, doar un loc pe care îl bifează de Paște, e doar o prezenţă simbolică, fără trăirea aceea adevărată. Eu cred că bucuria autentică vine din faptul că eşti alături de cei dragi, că împărtăşeşti cu ei acelaşi sens. Iar asta sper să rămână valabilă, indiferent de vreme sau vremuri. Simt că întreaga generaţie de tineri de astăzi trăieşte o ruptură de la sensul real al sărbătorilor. Însă pentru mine, credinţa este fundamentul – am primit-o de la bunici şi părinţi, am înţeles-o treptat, am cultivat-o şi am dus-o mai departe. E ceea ce ne poate ancora, ce ne poate forma în profunzime.

„În noaptea de Paște a primului an liber a fost doar o nevoie de manifestare“

„Weekend Adevărul“: În copilăria și adolescența trăite în comunism, cum se contura pentru dumneavoastră Paștele – între ritualurile creștine, tradițiile folclorice și tăcerea oficială impusă de regim?

Doina Ruști: Am avut parte de ritualuri creștine și folclorice încă de la vârstele mici, încât inevitabil îmi vine în minte sărbătoarea solară a trezirii, înainte de toate celelalte amintiri legate de Paște. Deși viața la Comoșteni se derula după calendarul agrar, marcat de credințe ferme, totuși ele erau mai mult automatismele unei vieți, care părea sigură, pentru că orice societare, în care timpul e feliat și ornamentat, intră într-o rutină care te salvează de la depresie. Măcar parțial. Încă din adolescență am resimțit latura asta convențională a sărbătorilor, făcând distincție clară între Biserică și viața religioasă. Trăiam într-o lume comunistă, unde Dumnezeu era personaj mitologic. Tocmai de aceea, când mă gândesc la sărbătorile lunii aprilie, îmi vin în minte în primul rând florile și apoi „misterele“, între care cele legate de „iarba mare“, dar mai ales Hora Morților, eveniment foarte însemnat pentru mine, întrucât în primul deceniu de viață am avut parte de multe înmormântări în familie. Prin urmare, a doua și a treia zi de Paște erau ale horelor cu dedicație exclusivă pentru anumiți morți. Am încă în memorie dansatorii cu flori, între care ghiocei de baltă, mărgăritar și liliac alb, de unde și impresia mea că moartea e o grădină a florilor respective. Dans, flori și alcool, și el ales, vin roșu, păstrat anume pentru petrecerea morților noștri. Aceasta este imaginea-cadru. 

Există un Paște care v-a rămas cu totul întipărit în memorie, din anii comunismului? Un moment anume care a concentrat atmosfera acelor vremuri – între tăcere, interdicții și o lume care își păstra totuși ritualurile, chiar și în forme atipice?

Dacă arunc în urmă o privire, cel mai repede îmi vine în minte Paștele din 1986. Comunism pe final și tristețe. Paștele a căzut în duminica de după 1 Mai, când aveam liber, ceea ce însemna că hazardul aranjase o vacanță de Paște, lucru rar, deoarece Învierea lipsea din calendarele comuniste. Lumea o serba, mai ales în familie, dar era mai mult o sărbătoare a foamei, în care contau doar petrecerile cu ouă, miel și băuturi fine. În ceea ce mă privește, nu serbam Paștele. Nici acum nu-l serbez. Dar îmi place să știu că există. E un timp al trecerii, al înnoirii. Totuși, dintre toate, Paștele din 1986 nu e unul pe care să-l uiți. Atunci a fost Cernobîlul. Tensiunea era deja mare în țară, încât anunțul despre explozie a aprins spiritele. Nu credeam că e o știre reală. Locuiam într-un oraș și îmi aduc aminte că treceam printr-o piață, deși se spusese la Radio să nu ieșim din case, și mă bucuram de ridichi, aflate pe lista alimentelor interzise, din cauza gradului mare de contaminare. Toate rădăcinoasele erau interzise. Era liniște în oraș, plutea peste tot mireasmă de butoaie și tescovină, căci vinul era recomandat în loc de apă. Nu-mi amintesc de niciun detaliu religios, de nicio voce bisericească. A fost un Paște al interdicțiilor și al tăcerii.

Paștele și ateismul lui Iliescu

În primul Paște sărbătorit în libertate, ați observat vreo schimbare în modul în care oamenii se raportau la această sărbătoare?

Îmi amintesc primul Paște de după revoluție, cândva de la jumătatea lui aprilie, când am ieșit în noaptea de Înviere să bat orașul. Deja se întâmplaseră multe. Proclamația de la Timișoara era lipită pe stâlpi. Iliescu era în floare, Regele nu era primit în țară. Țara mocnea de nemulțumiri, totuși era și o speranță incertă, încă persista bucuria de după căderea lui Ceaușescu. Am ieșit, așadar, și, pe la Colțea, erau câteva persoane adunate, oameni pe care îi știam de pe străzi. În biserică era lumină și ceva mormăială. Era Noaptea de Înviere, iar în tradiția de dinainte de Revoluție, popa cânta în biserică, n-avea voie să iasă în stradă sau, Doamne ferește!, să-și pună vocea la difuzor. Oamenii din stradă, mi-i amintesc, ponosiți ca și mine, intelectuali, ieșiți din comunism, fără sentimente religioase. Mă uitam în ochii lor și știam: erau persoane cu multe ore de învățământ ideologic la activ. Nu s-a întâmplat ceva deosebit în acea noapte, dar pe măsură ce se anunța Învierea, se aduna lume. Era ceva neobișnuit, un fel de ieșire din vizuini. Din dreptul bisericii și până în Bulevardul Carol se vedeau siluete nehotărâte. Câțiva au luat Lumină. Ca și mine, veniseră mai mult să se uite. Era o nehotărâre, dar și un recul, transformat în scurtă vreme în uragan. După Revoluție s-a ridicat o generație procreștină, generația cu cruci la gât și icoane până și în școală.  Dar în Noaptea de Paște, a primului an liber, a fost doar o nevoie de manifestare. Vreo săptămână mai târziu a început revolta din Piața Universității, iar primele manifestări religioase au fost împletite cu această revoltă. Iliescu se pregătea să fie președinte pe viață și-a avut un moment de sinceritate, poate că unii își mai amintesc episodul, când a recunoscut că este ateu, iar lumea a luat foc. Ateu deja era un epitet nociv, o emblemă a lumii trecute. Peste intoleranța comuniștilor s-a ridicat intoleranța creștină, care a avut multe etape.

Iar ulterior?

După aceea, sărbătoarea Paștelui a luat proporții. A devenit exclusiv o manifestare a Bisericii. În anii ’90, Bucureștiul se lumina la miezul nopții de lumânări și speranțe, de lume ieșită mai curând la o datorie decât la o participare misterică. Cred că apogeul nopții de Înviere a fost din 2000 până prin 2010, după care a intrat în regres. A început moda excursiilor, exodul spre Grecia. A fost și-o modă a mănăstirilor. Anul trecut m-am dus la Precupeții Vechi ca să văd cu cât s-a împuținat parohia. Era ceva lume, împrăștiată ca la comandă imediat după ce se răspândise Lumina. În special, erau bărbați, trimiși să aducă acasă o lumânare protejată de plastic, evident, cumpărată din vreun supermarket cu câteva zile înainte.