Puiu Manu, autorul de benzi desenate al copilăriei noastre. Cum i-au furat rușii povestea „Comoara lui Montezuma“
0De peste șapte decenii, autorul de benzi desenate Puiu Manu continuă să spună povești cu ajutorul imaginilor. Cel care a adus aventura în copilăria foștilor pionieri și șoimi ai patriei farmecă și acum generație după generație.
Puiu Manu (94 ani) a văzut lumina zilei la 14 septembrie 1928, în București, acolo unde a copilărit până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o casă situată în spatele Patriarhiei. S-a născut acasă, mama sa fiind asistată doar de o moașă. „Când tata a ajuns acasă, mama i-a spus: «Uite puiul nostru» și Puiu mi-a rămas numele. Preotul, la botez, le-a spus că Puiu nu este nume de sfânt, astfel că am primit și prenumele Nicolae, după patronul bisericii din apropiere, unde am fost botezat“, își aduce aminte venerabilul artist pentru „Weekend Adevărul“.
Viața în Micul Paris
Farmecul de odinioară al Bucureștiului l-a purtat în suflet în întreaga sa viață. Când privește înapoi, în copilărie, fața i se luminează, așa cum se lumina Micul Paris odată cu căderea serii. „În București, în mod special, viața începea seara și se termina dimineața. Era Micul Paris, este adevărat ce se spunea. Pe bulevarde treceau doamne îmbrăcate frumos, însoțite de domni eleganți. Pe strada Eforie, actuala Elisabeta, îmi amintesc că era Restaurantul Eforie, unde venea toată lumea bună. Ziua nu era deschis, ci doar noaptea“, își amintește Puiu Manu.
Copilăria sa s-a sfârșit brusc atunci când norii negri ai războiului s-au abătut asupra României și, așa cum au făcut mulți bucureșteni, și-au abandonat casele și amintirile și s-au refugiat departe de orașele-țintă ale bombardamentelor. Familia sa a ajuns într-un sat de munte, în zona Pucioasa. Au supraviețuit, dar nimic nu mai era la fel.
Când s-a întors în București, nu l-a mai recunoscut. Tot ceea ce era frumos dispăruse. Dar ce era mai rău încă nu trăise. Peste rănile războiului, niciodată vindecate, s-au suprapus cele ale comunismului. Cu toate acestea, Puiu Manu, ajuns la vremea înțelepciunii, nu mai caută vinovați. „M-a întrebat cineva cum am trăit eu acei ani: era bine, pentru că eram tineri“, spune artistul de benzi desenate.
Debutul benzilor desenate
Într-o perioadă grea, unde se răzbea doar dacă aveai carnet de partid, l-a salvat talentul de desenator, pe care nu știe de unde l-a moștenit. Prima sa amintire legată de desen este momentul în care s-a întors, când era copil, de la circ. Ajuns acasă, a luat un creion în mână și a desenat un clovn, personajul care l-a fermecat în timpul spectacolului. „Tata a zis atunci că mă face pictor“, râde el. Când a crescut, și-a urmat visul din copilărie.
În vreme ce era student la Facultatea de Arte Plastice din București, în anii ’50, nevoia l-a împins să bată la ușa redacției „Scânteia Pionierului“, o publicație pentru copii, care funcționa într-o gheretă pe strada Academiei. A debutat cu povestea „Secretul lui Montezuma“, după scrierile lui Mircea Sântimbreanu, la acea vreme un tânăr profesor care publica în diverse reviste. „Pe lângă desene, trebuia să desenăm și titlurile, pentru a le face mai atractive. La acea vreme, acest lucru nu putea fi făcut la tipografie. Fiecare povestioară merita o înfrumusețare și așa eu făceam și titlul, și ilustrația“, povestește Puiu Manu.
Apoi, în anii ’70, a urcat pe culmea succesului cu benzile desenate publicate în revistele pentru copii „Cutezătorii“, „Luminița“, „Arici Pogonici“ și „Cravata Roșie“, având de-a lungul anilor colaborări cu Octav Pancu Iași, Mircea Sântimbreanu, Ovidiu Zotta, Radu Tudoran și, mai nou, Adrian Cioroianu.
Spionul din naveta sovietică și mașina cu dolari
Nu i-a fost ușor. De multe ori a trebuit să se lupte cu sistemul pentru a le oferi copiilor bucuria aventurii prin benzile desenate. „Banda desenată a intrat foarte greu: ziceau cei de la partid că este o manifestare burgheză“, își amintește Puiu Manu.
Chiar și după ce i s-a permis să deseneze poveștile, trebuia să treacă pe la factorii decizionali care dădeau aprobare pentru fiecare desen în parte. „A fost greu. Toate trebuiau trecute pe la partid și am primit și refuzuri. La un moment dat, un redactor a scris un scenariu în care era vorba de o rachetă sovietică care avea la bord un spion. Când a ajuns la partid, ei s-au întrebat: «Un spion? Nu există așa ceva» și ne-au interzis și povestea, și desenul“, râde artistul.
Cu atât mai greu i-a fost să-și susțină punctele de vedere și să ocolească cenzura atunci când expoziția urma să fie vizitată de Nicolae Ceaușescu. Pe vremea în care era șeful secției de grafică, la o expoziție, s-a confruntat cu o astfel de situație din care a ieșit victorios.
„Aveam ca temă să facem reclamă la automobilele care se închiriau pe dolari. Pe vremea respectivă, dacă te prindeau cei de la Securitate cu doi dolari în buzunar, te împușcau. Eu am făcut afișul și, în loc de roți, am desenat simbolul dolarului. Am vrut să transmit mesajul că nu poți închiria autoturismul decât dacă ai valută“. Când s-a dus să obțină aprobarea, a fost refuzat fără drept de apel: „Ștergeți dolarul de acolo. O să vină tovarășul Ceaușescu și ne împușcă pe toți“, i s-a cerut. El i-a spus categoric: „Eu nu schimb nimic. Dacă e, mă împușcă pe mine“. Așa a salvat desenul. „Când a venit Nicolae Ceaușescu, s-a oprit la desenul lui și a spus: «Mai sunt și oameni cu idei»“, râde el la aceste aduceri-aminte.
La Ambasada Rusiei după bani
Puiu Manu spune că de fiecare dată l-a salvat talentul. La un moment dat, a fost însărcinat să facă o reclamă prin care să îndemne țăranii de la munte, necolectivizați, să contribuie la sistemul de pensii.
„Am făcut o mulțime de afișe, cărțulii mici și un afiș mare și m-am dus la tovarășul ministru al Muncii să le semneze. Eram mai mulți în cabinetul lui. Pe noi ne-a ținut în picioare și el, după ce s-a așezat, a început să comenteze desenele mele. I-am zis: «Tovarășe, asta e treaba mea». «Cine ești?» a întrebat el. «Eu sunt artist plastic și am fost trimis să fac desenele cu această temă». Atunci, a întors spatele și a plecat. Mi-am strâns și eu jucăriile și am plecat. Știți ce a zis ulterior? «Cum, mă, eu v-am spus să aduceți un băiat bun să facă lucrările astea și voi îmi aduceți un artist plastic? Unul dintre paraziții societății noastre?»“.
Cu toate acestea, nu s-a lăsat bătut și a continuat să facă desen după desen, bandă desenată după bandă desenată. Însă, la acea vreme, nu exista conceptul de drepturi de autor și se simțea neputincios atunci când i se fura munca. Își amintește că rușii i-au furat povestea „Comoara lui Montezuma“. „După ce am descoperit că au publicat și ei povestea în limba rusă, m-am dus direct la Ambasadă și le-am spus dacă-mi dau și mie ceva. Știți ce mi-au răspuns? «Duceți-vă la Moscova să vă dea!». Vă dați seama că nu aveam cum“, povestește artistul.
Anchete pionierești
Viața lui Puiu Manu a fost o aventură permanentă. Povestește că împreună cu prietenii săi Țuțu Pacu și cu Mircea Sântimbreanu călătoreau cu delegație de la Casa Scânteii în „anchete pionierești“ într-un Fiat Topolino.
„Cum Sântimbreanu, care era înalt, nu încăpea în mașină, am scos scaunul din dreapta și așa mergeam prin țară la diverse școli și le desenam copiilor. Dar am profitat din asta. Ne duceam întâi pe la cei de la partid și le spuneam că suntem în niște «anchete». Nu spuneam de care, că sunt pionierești. Și când auzeau cei de la partid asta, trai, neneacă, pe noi... Plecam cu sacii plini de vin, de ouă“, râde cel care a reușit să se strecoare prin viața în regimul comunist fără să aibă în buzunar carnetul roșu de partid.
Anchetele pionierești se regăseau apoi în revistele pentru copii, respectiv în „Scânteia Pionierului“ și apoi în „Cutezătorii“.
„Revistele erau foarte apreciate de copii, pentru că ei se regăseau acolo. Acolo publicam și producțiile lor. Odată, la Deva, le-am spus elevilor: «Eu vorbesc mai bine cu creionul. Dacă vreți să vorbiți cu mine, haideți să desenăm împreună. Aveți o tablă? i-am întrebat. Am ales un personaj și le-am zis: «Haideți să-l desenăm împreună» și ei trăgeau o linie, mai trăgeam și eu două și am creat împreună povestea. În aceste reviste, copiii erau eroi, copiii descopereau, erau detectivi, ca în «Cireșarii». Toate desenele mele aveau un tâlc victorios care le plăcea“, dezvăluie artistul de ce era atât de iubit.
Maestrul apelor, nu doar în „Toate pânzele sus“
Dar Puiu Manu nu a fost doar maestru al condeiului, ci a mânuit și velele. În anul 1956 a devenit membru în lotul de yachting al României, fiind campion naţional și premiat la mai multe competiţii naţionale. A navigat pe mările din jurul Europei, dar și în SUA, învățând să conducă o ambarcațiune pe Herăstrău și pe lacul Siutghiol din Constanța.
„Un concurs de yachting este ca o cursă de șah. Trebuie să știi ce fac adversarii tăi. Țin minte că am concurat cu toată floarea Europei. Am ieșit pe locul trei, cu o ambarcațiune împrumutată. A mea, care se numea «Star», rămăsese la București și nu a putut fi transportată. Au scris atunci ziarele mult timp de mine, un nimeni. Barca este ca un motor de curse. În funcție de vânt se mută catargul, dar eu am știut să o reglez“, își aduce aminte bătrânul aventurier.
A fost în SUA, dar și în Thailanda, de unde a rămas cu amintiri de neuitat. „Am stat doi ani în America, unde am o fată căsătorită cu un șef de port, dar îmi ardea pământul sub picioare să mă întorc acasă. Chiar dacă era acolo libertate, nu seamănă cu nimic din ce ai tu acasă. Dacă rămân în străinătate, ești un outlander“.
Își amintește și acum de frumusețea exotică a insulelor, dar și cum a pescuit un rechin pe care l-a mâncat „românește“: „L-am făcut saramurică. Este foarte bun“.
Aventura căpitanului Lupan, în bandă desenată
Pasiunea pentru yachting l-a apropiat de celebrul Radu Tudoran, autorul volumului „Toate pânzele sus“. „Era pasionat de sportul cu vele și a început la un moment dat să-și construiască o barcă. Când a fost gata, i-a fost confiscată de ruși“, dezvăluie Puiu Manu.
Nici cu scrisul nu i-a mers mai bine. Dar împreună au reușit să transpună toată aventura căpitanului Anton Lupan până la capătul lumii în benzi desenate. „Când i-am cerut bunului meu prieten să scrie scenariul pentru banda desenată a fost uimit: «Cum să concentrez 800 de pagini de roman în 30 de bandă desenată?», m-a întrebat el. Eu i-am spus atunci să aleagă doar aventura“.
Și așa romanul lui Radu Tudoran a fost transpus în desene, produsul fiind vândut în peste 40.000 de exemplare.
Pe urmele eroilor
Puiu Manu nu se oprește din desenat și lucrează la mai multe proiecte, fiind prezent în vara acestui an la Salonul de benzi desenate „Istorii pontice“, găzduit de Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța. De altfel, nu există erou al istoriei României pe care el să nu-l fi desenat.
„Când desenăm un personaj, mergem eu și scenaristul pe urmele eroului. Când l-am desenat pe căpitanul Stroe Buzescu, am fost la mormântul lui, pe care l-am găsit într-o comună din județul Olt. La fel am procedat și când am desenat opera lui Constantin Brâncuși, iar la Cârțișoara am fost pe urmele lui Badea Cârțan“, povestește desenatorul.
Inspirat din emisiunea istoricului Adrian Cioroianu, artistul a publicat o carte de benzi desenate intitulată „Istoria e cea mai frumoasă poveste“, după scenariul lui Marius Leștaru.
Se încarcă comentariile...
