Dobrogea, pământul siluit şi prădat de străini care a visat necontenit la Unire: „Şi noi am plătit cu multă jertfă idealul ce-l vedem acuma realizându-se“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dobrogea, sub ocupaţie străină Arhivă arh. Radu Cornescu
Dobrogea, sub ocupaţie străină Arhivă arh. Radu Cornescu

La 1 Decembrie 1918, anul Marii Uniri, Dobrogea doar ce scăpase de sub ocupaţia trupelor bulgaro-germane, care au siluit şi au prădat. Cu toate acestea, la adunarea de la Alba Iulia, provincia istorică românească a avut reprezentanţi de seamă.

La 1 Decembrie 1918, Dobrogea era ocupată parţial. După bătălia de la Turtucaia, din 1916, unde Armata Română a suferit o mare înfrângere, trupele bulgaro-germane au atacat Dobrogea, care a rămas sub ocupaţie străină până în decembrie 1918. Prefecţii care se refugiaseră la Brăila au revenit acasă, chiar de 1 decembrie. Situaţia era dramatică.

Cărturarul Constantin Brătescu consemna trist: „Când ne-am pornit în toamna anului 1918 din pământul de rezistenţă eroică al Moldovei iarăşi către ţărmurile Mării Negre, spre a ne regăsi căminurile părăsite noi ştiam mai înainte că vom afla multă jale şi pustiu în frumoasa noastră provincie dobrogeană. Dar realitatea a întrecut cu mult aşteptările noastre. Stâlpii uriaşi ai podului de peste Borcea, lipsiţi de cununa lor dantelată, de oţel, peste care alergau din largile câmpii ale ţării spre valurile Mării şi avuţia şi sufletul românesc, mărturiseau acolo, ca un simbol dureros, ruptura vremelnică a Dobrogei de trupul patriei-mame“.

După trecerea fluviului, dezastrul lăsat de trupele de ocupaţie au făcut ca sufletul său să plângă cu lacrimi de ură: „Oraşele noastre nu mai erau oraşele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau ca nişte hârci uscate cu ochii scoşi, din zidurile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternută peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulţămite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare; ci multe din ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire învechite, cu albele şi curatele căsuţe dărâmate, ele care erau căminuri fericite de veterani, colonii de albine neobosite, puternice şi întinse cămine de vechi dobrogeni cu grai romanic“. Populaţia a suferit, dar a supravieţuit. Femeile au fost violate, roadele câmpului au fost furate, iar simbolurile religioase, culturale şi regalele au fost pângărite de către trupele de ocupaţie. 

Tot pe un front din Dobrogea au fost prezenţi şi doi importanţi oameni de cultură români: George Topârceanu şi Octavian Goga care s-au înrolat în armată ca simpli soldaţi şi au trăit actul unirii cu o implicare totală la finalul războiului. George Topârceanu, după ce a luptat pe frontul de sud, a fost luat prizonier şi, pe baza experienţei personale din război a publicat  „Amintiri din luptele de la Turtucaia”. După experienţa frontului, Octavian Goga se retrage la Iaşi unde va activa în cadrul redacţiei ziarului „România”  unde i-a întâlnit pe Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă şi Lucian Blaga. 

Ecourile Marii Uniri în Dobrogea

Evenimentele cu privire la Marea Unire au avut, totuşi, ecouri şi în Dobrogea teritoriu intrat în componenţa României la 1878. Cercetătorul constănţean Enache Tuşa precizează că, în cadrul unei expoziţii documentare de la Constanţa, este prezentat efortul unor tineri de a înfiinţa în anul 1913 o revistă care avea titlul „România Mare”. Publicaţia se pronunţa deschis pentru intrarea României în război de partea Antantei. De altfel, mai multe publicaţii dobrogene susţineau lupta naţională şi idealul unirii românilor deşi locuitorii Dobrogei se aflau, la rândul lor, într-o situaţie extrem de grea ca urmare a ocupaţiei militare a provinciei. 

  

La Iaşi, capitala vremelnică a României, unde se refugiaseră şi intelectualii dobrogeni ai lui I.N. Roman, Nicolae Iorga a ţinut viu spiritul naţional, organizând activităţi culturale. La una dintre aceste întruniri, care a avut loc la 8 noiembrie  1918, a fost prezent şi un student din Dobrogea, D. Ciupercescu, aflăm dintr-un document exclusiv aflat la arhivele Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie Constanţa. „Ca dobrogean şi în numele studenţimii dobrogene, aduc salutul nostru frăţesc împlinirii vremii de astăzi. Şi noi, dobrogenii, am plătit cu multă jertfă idealul ce-l vedem acuma realizându-se. Prin petecul de hârtie de la Bucureşti am fost cel mai crunt loviţi, vâzându-ne pământul nostru, al lui Mircea, trecut în seama acelora care au pângărit femeile şi copiii. Totuşi, noi am nădăjduit plângând, după ziua cea mare, când ne vom vedea iarăşi liberi. Ora a venit mai iute decât ne-am gândit noi, şi a venit odată cu victoria iubiţilor noştri aliaţi, care ne-a făcut să înfăptuim ceea ce am visat şi ceea ce era o necesitate istorică“, scria studentul. 

scrisoare ciupercescu

Conform aceluiaşi act, D. Ciupercescu  afirma :„Noi, dobrogenii, privim cu bucurie şi cu veselie acest ceas ce ne-a fost dat să-l trăim ca să vedem, după atâtea jertfe, şi secole de aşteptare, unirea tuturor românilor în România Mare şi sub sceptrul înţeleptului şi viteazului nostru rege, Ferdinand I. deci să strigăm cu toţii, într-un glas: «Să trăiască România Mare!»“.  

Iaşiul era, la acea vreme, capitala Regatului României, iar întreaga Moldova a fost pentru românii refugiaţi aici un adevărat „pământ al făgăduinţei”. La Iaşi, regele Ferdinand I şi regina Maria au pregătit Marea Unire de la 1918. „Acolo se desfăşurau activităţi, întruniri, începuseră să vină ardelenii să se înregimenteze în Armata Română. Iorga a strâns în jurul „Neamului Românesc“, ziar pe care îl făcea cam singur, o seamă de intelectuali români din toate provinciile, preocupaţi de unire“, confirmă istoricul Valentin Ciorbea. 

Etniile dobrogene doreau eliberarea Dobrogei

În chiar ultimele luni de ocupaţie s-au organizat două adunări ale bulgarilor din Dobrogea „prezentate ca fiind voinţa întregului popor dobrogean” aşa cum descriu Gheorghe Dumitraşcu şi Lavinia Dumitraşcu într-un material în care explică condiţiile ocupaţiei şi dramele trăite de dobrogeni în ajunul lui decembrie 1918. Acestor acţiuni de intimidare le-au răspuns alte două mari manifestări ale turcilor şi tătarilor din Dobrogea prin care comunităţile etnice amintite doreau eliberarea de sub ocupaţie a Dobrogei şi reinstaurarea administraţiei româneşti. Cele mai importante deziderate erau legate de păstrarea Dobrogei şi de a nu o pierde în favoarea bulgarilor la masa tratativelor.  

Ioan N. Roman a fost cel care a scris memorii reprezentanţilor Puterilor Aliate şi asociate prin care justifica necesitatea păstrării Dobrogei în cadrul statal românesc dar şi a drepturilor care decurgeau de aici. Prin urmare, acţiunile şi demersurile întreprinse de intelectualii  Dobrogei se concentrau „către Parlament, Guvern şi Casa Regală, priveau, în primul rând. problemele acestei părţi de Românie”. 

Totuşi, Dobrogea a fost prezentă, prin reprezentanţii ei, la crearea marilor evenimente naţionale  din decembrie 1918 aşa cum putem citi în ziarul „Neamul românesc” din 28 decembrie 1918. În articolul de fond publicat pe prima pagină era notat faptul că, în cadrul evenimentelor organizate la Iaşi, în ziua de 7 decembrie 1918, participă un reprezentant al Dobrogei (în persoana lui D. Ciupercescu) în cinstea Sărbătorilor Marii Uniri.  Aceeaşi opinie o descriu şi Gheorghe Dumitraşcu şi Lavinia Dumitraşcu, care susţin că: ,,delegatul populaţiei Dobrogei aduce salutul nostru frăţesc împlinirii vremii de astăzi” şi declară că „Noi, dobrogenii, privim cu bucurie şi veselie acest ceas ce ne-a fost dat să-l trăim, ca să vedem după atâtea jertfe şi secole de aşteptare unirea tuturor românilor”. Era un ideal care se configurase încă înainte de intrarea României în război, împlinindu-se : „parcă dorinţele lui Ioan N. Roman, exprimate în prefaţa unei lucrări publicate în 1915, la Constanţa, intitulată «La question romaine en Hongrie»”.

Enache Tuşa este de părere că se configura astfel conceptul de „naţiune” în configurare politică, literară sociologică în paradigmele specifice epocii.  Despre acest din urmă aspect, Dimitrie Gusti afirma că: „naţiunea este o creaţie sintetică, voluntară care reprezintă o unitate socială, un sistem voluntar cu o motivare biologică, cosmică şi psiho-socială, cu voinţa socială drept „causa movens” a procesului de naţionalizare şi cu manifestările creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic al vieţii naţionale care formează cultura naţională”.

Specificul naţional urmărit de către Dimitrie Gusti accepta existenţa în corpul naţiunii a minorităţilor etnice, diverse şi extinse la nivelul întregii Românii Mari. Dobrogea avea o importantă moştenire etnică la momentul intrării în componenţa teritoriului României. Includerea acestor grupuri distincte în corpul naţiunii române a fost reglementată în constituţiile româneşti redactate după 1866 care identifică grupurile etnice şi pe care le includ în corpul social ca fiind parte a naţiunii române, este de părere cercetătorul Enache Tuşa. 

„Tratatele de pace, încheiate cu Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia, Tratatul de la Paris, din octombrie 1920, precum şi tratatele privind protecţia minorităţilor, încheiate cu Polonia (28 iunie 1919), Cehoslovacia şi Iugoslavia (10 septembrie 19190), România  (9 decembrie 1919) şi Grecia (10 august 1920), vor fi dovada vie a relativităţii sistemului de protecţie a minorităţilor naţionale. În locul unor prevederi uniforme, democratice şi egale pentru toate statele, Marile Puteri vor crea un sistem unilateral, pe care vor încerca să îl implementeze doar în anumite state, fie ca sursă de profit, fie ca pretext în vederea amestecului în treburile interne. Dacă la început, în proiectul iniţial al Pactului, principiul ocrotirii minorităţilor va fi considerat o obligaţie egală, pentru toate statele, ulterior, la protestul delegaţiei britanice se va stabili aplicarea acestor prevederi, doar în statele create sau întregite pe ruinele imperiilor: otoman, habsburgic şi ţarist. Acest sistem internaţional de ocrotire va fi compus din instrumente diplomatice diferite ca obligaţii, sferă de aplicabilitate sau dată de intrare în vigoare“, spune Enache Tuşa. 

     

Marinari la Alba Iulia: de la Pola la Alba Iulia  

Imagine indisponibilă

La marele eveniment istoric de la Alba Iulia, petrecut la 1 Decembrie 1918, unde au fost prezenţi delegaţi din toate  provinciile româneşti, printre sutele de steaguri tricolore s-a aflat şi drapelul Gărzii naţionale a marinarilor români de la Pola, adus de pe ţărmul Adriaticii în centrul istoric al Ardealului. În anii premergători Primului Război Mondial, povesteşte dr. Mariana Păvăloiu, profesor la Academia Navală „Mircea cel Bătrân“, soldaţi şi marinari de diferite naţionalităţi au fost încorporaţi în armata şi flota de război austro-ungară. La începutul Primului Război Mondial, peste 1.700 de marinari români au fost mobilizaţi în flota austro-ungară, alături de cehi, slovaci, polonezi. În februarie 1918, aceştia s-au ridicat la luptă, alături de ceilalţi din cauza corvezilor împovărătoare, a vieţii de mizerie pe care o duceau. Scânteia răscoalei s-a aprins pe nava Sfântu Gheorghe, aflată în rada portului Cattaro. La 1 februarie 1918 la bord s-a înfiinţat Comitetul revoluţionar din Cattaro. Marinarii de pe 40 de nave i-au arestat pe ofiţeri, atrăgându-şi comandanţii de partea lor, numărul răsculaţilor ridicându-se la peste 6.000. printre revendicări se aflau şi cele cu rezonanţă naţională. Pe 27 octombrie, întreaga flotă militară austro-ungară din Adriatica a arborat drapelul revoluţiei, când românii au cântat „Pe-al nostru steag e scris unire“. 

În aceeaşi zi s-a organizat şi o mare adunare a reprezentanţilor naţionalităţilor fostului imperiu, la care au participat cehi, iugoslavi, italieni şi români. Pe 29 octombrie a început activitatea de organizare a marinarilor români, la iniţiativa subofiţerului Vasile Seredan şi a matrozilor Voicu şi Silverşanu. Aceştia au constituit un comitet şi au trimis o circulară tuturor navelor şi unităţilor din baza navală de la Pola, convocând o adunare a marinarilor şi soldaţilor români pentru data de 30 octombrie. Mai erau aproximativ 1.000 de marinari români provenind din Transilvania, Banat şi Bucovina, restul pierzându-şi viaţa în timpul celor patru ani de război.  La solicitarea lui Valeriu Seredan, a fost schiţat un proiect de rezoluţie al adunării marinarilor români, conceput de căpitanul Caius Brediceanu, viitorul diplomat al României Mari.  De la 1 noiembrie 1918, Garda marinarilor români a preluat Serviciile Siguranţei Publice din Pola. A urmat un marş al gărzii prin oraş, în fruntea coloanei fiind purtat rapelul naţional.  În timp ce marinarii intonau cântece patriotice, orăşenii scandau „Eviva la Rumenia“, „Grande, Bravi rumeni“.

Ulterior, românii au început pregătiri pentru plecarea în ţară. Un prim itinerar a fost gândit pe calea apei până la Constanţa şi apoi, urmând să traverseze simbolic România până la Arad, dar s-a renunţat din cauza lipsei navelor. Traseul urmat a fost altul. Cu nava Slavia, având arborate drapelele Italiei şi României, au pornit la 14 noiembrie la Fiume în uralele camarazilor italieni, cehi şi iugoslavi. De la Fiume au călătorit cu trenul până la Arad. Aici se încheia un drum anevoios. Fraţii erau întâmpinaţi de fraţi, o coloană impresionantă de ţărani din Ineu care, care i-a condus la casa dr. Ştefan Cicio-Pop, unde era instalat Consiliul Naţional. Cuvinte calde le-au fost adresate de către Vasile Goldiş. Marinarii s-au înrolat în gărzile naţionale şi împreună au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 decembrie.  

Vă mai recomandăm:

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat
 

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“

Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite