Cum se făcea comerţul cu evrei în epoca lui Ceauşescu: „Mătuşa a plătit 3.000 de dolari pentru tatăl meu, 1.000 de dolari pentru mama şi 1.000 pentru mine“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adrian Irvin Rozei (70 de ani), nepotul ilustrului inginer Aurel Rozei, şeful planificării de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care a fost împuşcat în procesul „sabotorilor“, ne povesteşte aventura lui în jurul lumii, după ce a reuşit să fugă din lagărul comunist.

Visul lui Adrian Irvin Rozei (70 de ani) era să urmeze istoria artei, însă regimul în care trăia i-a tăiat aripile. Tragedia care a avut loc în familia sa după ce unchiul său, Aurel Rozei, şeful planificării de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost condamnat la moarte şi executat în ceea ce s-a numit „Procesul sabotorilor“, în 1952, l-a urmărit o bună parte din viaţă. 

Născut la Bucureşti în anul 1947, Adrian Irvin Rozei a urmat cursurile şcolii elementare „Clemenţa“ din Bucureşti, apoi şcoala medie „Spiru Haret“, urmată de Liceul „Mihail Sadoveanu“. Aici a avut colegi de înalt nivel, precum Christian Thau, care în prezent trăieşte în Ţara Galilor, fiind membru în International Rugby Board, pe regizorul de teatru şi film Alexandru Tocilescu şi pe Mihai Oroveanu, creatorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, nepotul vestitului sculptor Ion Jalea. 

Dar continuarea studiilor în aria pe care şi-o dorea el era imposibilă. „Aveam un dosar atât de pătat, încât nu aveam alternativă. Tot ceea ce era legat de artă, de ideologie, de învăţământ îmi era interzis. Nici nu mă puteam gândi  să devin avocat într-o Românie comunistă, aşa încât am ales să duc mai departe tradiţia familiei, tatăl şi unchiul meu absolvind Şcoala de mine de la Saint-Étienne. Am ales să urmez Politehnica, întrucât nu am putut să emigrăm înainte de a ajunge la studiile superioare. Am intrat la Automatică, cea de-a doua secţie cea mai dificilă de la Politehnică, şi urma să intru în anul IV atunci când, în sfârşit, am putut să plecăm din România“, povesteşte el. Era anul 1967, iar prima cerere de emigrare o depusese împreună cu familia sa în urmă cu 16 ani, în 1951.

„EI ŞTIAU CĂ NOI MINŢIM, NOI ŞTIAM CĂ EI ŞTIU CĂ MINŢIM“

 

Această perioadă a reprezentat pentru ei un nesfârşit şir de deziluzii şi speranţe, de umilinţe. „Când am împlinit 14 ani, am depus şi eu actele pentru prima dată. Totul începea cu o procedură foarte complicată. Dura zile întregi de aşteptare ca să poţi face cererea. Veneai şi te aşezai la coadă la Prefectura de Miliţie la 3.00 noaptea. Într-o zi erau 30 de persoane, într-o altă zi – 50 de persoane. La ora 8.00 apărea un tip şi spunea: «Azi luăm zece persoane». A doua zi venea altul şi spunea: «Azi nu luăm pe nimeni», după cum aveau ei chef. După ce depuneai o anumită sumă la C.E.C., te închideau patru ore într-o sală, îţi luau actele şi trebuia să completezi un caiet întreg.

Testul începea cu întrebări gen «Ce-a fost mama şi ce-a fost tata?» şi continua cu studiile şi alte sute de date care nu aveau legătură cu dosarul de emigrare. La un adolescent de 14 ani erau lucruri simple, dar acolo veneau şi oameni de 70 de ani, cu trei perechi de ochelari şi trei stilouri, cu dosare groase conţinând toată istoria lor personală. Am văzut scene teribile, în care o bătrână nu reuşea să scrie. Cel care o supraveghea s-a uitat urât la ea şi i-a zis: «Ăsta-i scris? Vino mâine din nou!». Era o altă metodă comunistă pentru a te înjosi şi umili“, îşi aminteşte el.

Adrian Irvin Rozei şi părinţii săi au depus actele de emigrare pentru şase sau şapte ţări. „Era ca o modă şi auzeam că, dacă vom cere plecarea pentru Venezuela, aveam mai multe şanse, pentru că nimeni nu plecase acolo şi era posibil să primeşti mai uşor paşaportul. Motivul invocat oficial era «reîntregirea familiei». Ori, pentru asta trebuia să ai familie acolo şi noi nu cunoşteam pe nimeni. Şi aşa am ajuns să ne plimbăm rudele prin toate colţurile lumii“, îşi aminteşte el amuzat cum încercau să păcălească Securitatea.

Pasul următor a fost să facă rost de o hartă şi să înveţe străzile principale din Venezuela. „Le spuneam că am rude pe strada Francesco de Miranda, la nr. 15. Ei ştiau că noi minţim, noi ştiam că ei ştiu că minţim. Totul era un joc. Dar aşa am ajuns să cunosc foarte bine străzile din Caracas şi, după 15 ani, când am ajuns acolo, toată lumea era mirată de unde cunosc atât de bine străzile oraşului“, râde el.

image

SCHIMB DE MĂRFURI CONTRA EVREI

La un moment dat, rudele din străinătate ale familiei Rozei au intervenit la cele mai înalte autorităţi posibile din Occident pentru ca ei să primească paşaportul spre libertate. Aşa că erau convocaţi la ambasadorul Belgiei sau al Olandei, care-i întreba când vor să li se elibereze viza de intrare. La un moment dat, familia din Occident a şi plătit pentru ei. „În anul 1963, o mătuşă de-a mea din Olanda s-a dus direct la Wilhelm Filderman, fostul preşedinte al Consiliului Central al Evreilor din România. A plătit 3.000 de dolari pentru tatăl meu, 1.000 de dolari pentru mama şi 1.000 pentru mine“. Cum funcţiona acest schimb de evrei? „Un om de afaceri evreu din Londra trimitea mărfuri în România şi, în loc să fie plătite cu bani, autorităţile române le eliberau paşapoarte oamenilor. În general, erau evrei, dar la fel s-a procedat şi cu nemţi sau cu greci. Era vorba de mărfuri de tot felul, de la alimente la piese de schimb. Preţul era de 3.000 de dolari pentru un om cu diplomă universitară şi 1.000 de dolari pentru o persoană fără“.

Dar familia sa nu a putut să părăsească România nici cu această ocazie, pentru că în acea perioadă, s-a depus o plângere la Naţiunile Unite în care România era acuzată că „face comerţ cu sclavi“ şi înţelegerea a căzut. „Totul s-a oprit. I s-au dat banii înapoi mătuşii mele, iar noi am mai stat încă trei ani.“

Până la urmă, au plecat tot prin intervenţii la nivel înalt. În cadrul unei recepţii de la Athénée Palace, dată de România în cinstea lui Joseph Luns, ministrul de Externe al Olandei, acesta i-a dat lui Corneliu Mănescu o hârtie pe care era înscris numele lor. Luns era bun prieten cu verişoara lui, măritată în Olanda din 1940. „Nu puteau să-l refuze, pentru că în urmă cu patru ani îl refuzaseră deja pe ministrul Industriei francez, la care se intervenise prin Şcoala de mine din Franţa. I s-a spus atunci ministrului: „Domnul Rozei nu vrea să plece din România pentru că nu a făcut cerere». In realitate, cererea era făcută de 13 ani“, îşi aminteşte Adrian Irvin Rozei. Noroc că familia din Franţa i-a explicat, mai apoi, ministrului, cum a stat treaba: „Nu au putut să vă spună că nu sunt de acord şi atunci au spus o minciună“. După jumătate de an de la intervenţia ministrului Olandei, în septembrie 1967, familia Rozei a putut să scape, în sfârşit, din lagărul comunist.

JOACA DE-A CETĂŢENIA

Iniţial, aveau ca destinaţie Olanda, dar ei preferau Franţa. „Am plecat ca persoane fără naţionalitate, fără cetăţenie. Atunci când am depus actele, am fost întrebaţi în cerere: «Ca să vi se dea paşaportul, sunteţi de acord să renunţaţi la cetăţenie sau vreţi să o păstraţi?». Noi am spus că vrem să păstrăm cetăţenia română. Nu ţineam aşa de tare la ea, dar renunţarea costa 2.000 de lei de persoană. Era salariul tatălui meu pe o lună. Însă, când am primit actele, am văzut că scria «cu renunţare la cetăţenie». Văzând asta, tatăl meu a vrut să se ducă înapoi să spună că noi nu am cerut renunţarea la cetăţenie. Însă ne temeam că, dacă ne mai gândeam, mai aşteptam încă cinci ani“, retrăieşte el emoţia acelor zile.

Dar patimile pe pământ românesc nu aveau să se sfârşească aici. „Era să rămânem aici, după 16 ani de aşteptare, pentru câţiva dolari. Plecam cu Taromul, care avea zbor doar Bucureşti – Londra, Bucureşti – Paris sau Bucureşti – Viena, ori noi trebuia să ajungem în Olanda, la Amsterdam. Ce faci cu drumul Paris – Amsterdam? Cei de la Tarom ne-au spus că mai era nevoie de 12 dolari de persoană, adică de 36 de dolari în total. De unde să scoţi 36 de dolari pe vremea aceea în România? Tatăl meu s-a dus la consulul Franţei şi i-a explicat întreaga situaţie. «Dacă nu aveţi bilet între Paris şi Amsterdam, nu vă dau viză de trecere prin Franţa. Duceţi-vă la companiile aeriene, să vă rezolve ei problema!», a spus consulul.

Aşa s-a ajuns la KLM. Era acolo o tinerică. Nu avea mai nimic de făcut în anul 1967. «Aveţi familie în Olanda?», a întrebat ea. «Trimit un telex şi cer să plătească 36 de dolari», a venit ea cu soluţia. Şi aşa s-a şi rezolvat problema, chiar a doua zi. Ne-am dus din nou la Tarom. Când au refăcut calculul, au descoperit că mai aveam de plată 50 de cenţi, însă au fost mărinimoşi şi ne-au acceptat să-i plătim în lei.“ Acum ar părea de neconceput această poveste, însă în România comunistă nu aveai voie să deţii valută, nici măcar un dolar american, pentru că făceai puşcărie. 

image

În ’74, a participat la manifestaţiile de 23 August

Fiecare persoană care părăsea definitiv ţara avea voie să ia un bagaj de maximum 50 de kilograme. „Nu aveai voie să iei mai mult de 5 grame de aur. Dacă aveai un inel mai greu, trebuia să-l tai. Aveai dreptul la vreo cinci cămăşi, două costume şi niciun produs care avea o marcă occidentală. Noi am reuşit să plecăm cu câteva farfurii din cristal de Murano. Fiind din sticlă transparentă, nu aveau nicio marcă înscrisă şi au crezut că e sticlă normală şi aşa i-am păcălit. La fel ca şi cu un serviciu de masă pe care scria «Cehoslovacia», care era de dinainte de război, dar ei au crezut că vine din ţara comunistă!“

Aşa a început aventura familiei Rozei în Franţa, unde a cerut azil politic. Au rămas în Franţa, pentru că tatăl lui Adrian, Ionel Rozei, studiase înainte de război la Şcoala de mine din Saint Étienne şi astfel a putut beneficia de ajutorul foştilor lui colegi.

Adrian Irvin Rozei a urmat şi el Şcoala de mine de la Saint-Étienne, pe care o absolviseră, 40 de ani mai devreme, tatăl şi unchiul său. La încheierea studiilor a obţinut şi cetăţenia franceză. Timp de 40 de ani a lucrat în industria chimică din Franţa, în cele două grupuri petroliere majore: Elf şi Total. Activând în domeniul exportului, s-a ocupat de nenumărate ţări din întreaga lume: din America de Nord şi de Sud, Orientul Mijlociu, Europa de Nord şi de Sud, Africa, şi, după anul 1990, a început să lucreze chiar şi cu ţările Europei de Est. În anii ’70, îşi petrecea vacanţele în Extremul Orient. „Am vizitat 103 ţări. Am trăit o viaţă de prinţ. Negociam cu patronii chimiei mondiale în cele mai luxoase hoteluri, eram invitat în mari restaurante, numai în locuri de vis“, îşi aminteşte Adrian Irvin Rozei.

ÎNTOARCEREA ÎN ROMÂNIA

În anul 1974, a revenit pentru prima dată în România, de data aceasta ca reprezentant al unei mari companii din Franţa. „În întreprinderea în care lucram mi s-a spus: «Există posibilitatea unui contract cu materii plastice. Nu vrei să te duci tu în România?»“, povesteşte el. Însă, înainte de a pleca, s-a dus la Ambasadă şi a verificat dacă solicitarea familiei sale de renunţare la cetăţenie a fost aprobată. „Ce s-ar fi întâmplat dacă încă aveam cetăţenie română? Cererile nu treceau prin Consiliul de stat şi tu, când veneai în România, nu mai puteai să pleci, pentru că figurai, în continuare, ca fiind cetăţean român“. Din fericire, pentru el, nu mai era cetăţean român.

Apoi, a revenit destul de des în ţara în care regimul politic a lăsat răni adânci. Unele drumuri nu erau doar în interes de serviciu, ci a venit şi pentru a-şi întâlni foştii prieteni sau iubitele.

CU ŢUICA LA CONSERVATOR

În timpul vizitelor sale în România, de fiecare dată se reîntâlnea şi cu foştii colegi. Stăteau zile şi nopţi şi depănau amintiri, iar el le povestea despre lucruri interzise lor, despre lumea civilizată. „Era extrem de deprimant. Colegii de la facultate, toţi nişte aşi, ajunseseră decepţionaţi, acriţi de viaţa din România comunistă. Nu-i mai interesau decât două lucruri: alcoolul şi femeile. Evident, toţi visau să plece din ţară, dar nu reuşeau şi era apăsător“, povesteşte Adrian Irvin Rozei.

Îşi aminteşte că, într-una dintre vizite, la Conservator, unde lucra vărul şi amicul său Costin Cazaban, a stat câteva ore de vorbă cu colegii săi de birou. Costin Cazaban, după ce a părăsit definitiv România, a devenit, la Paris, un apreciat muzicolog, compozitor şi cadru universitar. „Le povesteam că am vizitat toată lumea şi ei ascultau. La un moment dat, băutura se terminase. Atunci m-am dus peste drum şi m-am întors cu un litru de ţuică. Ce inconştient puteam să fiu! Vă daţi seama ce mi se întâmpla dacă mă prindeau că le duc de băut oamenilor dintr-o instituţie de stat?!“

„UN MAC CARE ÎMI ŢINEA DE UMBRĂ“

Una dintre cele mai suprarealiste amintiri ale sale din timpul primei reîntoarceri în România este legată de ziua de 23 August când, printr-o întâmplare, a ajuns în mulţimea de manifestanţi la defilare. În vara anului 1974, cetăţeanul francez Adrian Irvin Rozei a venit cu afaceri în România. Se cazase la Hotelul Lido. „De la fereastră, am observat cum treceau manifestanţii prin faţa hotelului şi am dorit să retrăiesc ambianţa abandonată cu şapte ani înainte. M-am băgat printre ei. La un moment dat, mi-am dat seama că suntem în Piaţa Victoriei, că sunt încadrat în dreapta şi în stânga şi că nu mai pot să ies din coloană. Slavă Domnului că eram într-un rând în care erau oameni de la mai multe întreprinderi şi fiecare credea că sunt de la cealaltă“, retrăieşte el, după atâţia ani, emoţiile acelui 23 August.

Nu doar că a defilat alături de muncitori, ci a participat activ la marea adunare de ziua României socialiste. „Cum nu mai puteam să ies din rând, mi-a venit o idee genială. Am văzut lângă mine o femeie care flutura o floare de mac din hârtie creponată. I-am cerut să mi-o dea mie. A fost încântată, că şi aşa voia să scape ea, dar mi-a zis că, la sfârşit, trebuie să i-o dau înapoi pentru că e «din dotare». Şi eu eram mulţumit. Acum, aveam un mac care îmi ţinea de umbră şi, în plus, justifica prezenţa mea acolo“, spune el.  

image

A făcut donaţii la Arhivele Statului

Adrian Irvin Rozei s-a căsătorit în anul 1986 cu frumoasa Sabine, o franţuzoaică dintr-o familie burgheză, tradiţională. Împreună, au doi băieţi: Laurent Aurel, de 29 de ani, şi Olivier Florian, de 27 de ani.  Recunoaşte că îi povesteşte soţiei sale despre România de dimineaţa până seara. În 1984, a adus-o pentru prima dată în ţara în care a văzut lumina zilei.

Spune că nu şi-a închipuit niciun moment că o să cadă comunismul. În decembrie 1989 era la birou, când tatăl său l-a sunat şi i-a spus că a fugit Nicolae Ceauşescu. La masa de Crăciun a dat tuturor invitaţilor de băut în cinstea schimbărilor din România. „Voiam să vin în ţară cu primul avion, dar nu s-a putut, întrucât Sabine era însărcinată. Dar am stat lipit de televizor minut cu minut. Am reuşit să ajung abia în martie.

Am luat contactul cu AGIR, asociaţia inginerilor unde tatăl meu fusese un membru activ în anii ’40, şi am fost numit reprezentantul lor în Franţa.“ Dar, din păcate, entuziasmul nu a ţinut mult, pentru că a venit mineriada. 

În prezent, îşi împarte timpul între reşedinţa din Paris şi casa din Languedoc, în sudul Franţei. Patru luni pe an călătoreşte prin lume. În România, revine de două sau trei ori pe an, profitând de ocazie pentru a înregistra programe radiofonice în română şi franceză, pentru a participa la „Întâlnirile Franco-Române în Mediterana“ şi, desigur, pentru a-şi revedea prietenii. Ca să păstreze memoria familiei în România, a făcut câteva donaţii la Arhivele Statului, la biblioteci judeţene şi la Muzeul Ştiinţelor Naturii din Suceava.

Când se află în Franţa, scrie texte în română, franceză, italiană şi engleză, care au fost publicate în zece ţări. Câteva dintre ele au fost editate în România, în 2011, într-un volum bilingv intitulat «Secante româneşti / Sécantes roumaines».

Acum, la cei 70 de ani ai săi, nu se consideră nici român, nici francez. „Eu sunt un om universal. Am decis să-mi petrec eternitatea la Paris şi la Roma. Cenuşa mea vreau să fie împrăştiată jumătate în inima Parisului şi jumătate în insula Tiberină, la Roma“, este testamentul său. Şi, pentru că New York-ul este al treilea lui oraş favorit, a subscris la colecta de fonduri pentru construcţia muzeului „Statuii Libertăţii“. Astfel, va fi prezent şi acolo, măcar cu numele, nu departe de inscripţia care aminteşte de trecerea prin acel port a străbunicilor săi, care au emigrat în Statele Unite în 1907. 

image

Vă mai recomandăm:

EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini

Acţiunea „Missouri”. Minciunile şi mofturile Ceauşeştilor la Casa Albă, la întâlnirea cu Nixon. Dictatorul i-a şocat pe americani cu subiectul privind evreii

Poveştile românilor care au deturnat avioane ca să evadeze din comunism: şase au ajuns până în Austria


Secretele cu care a fugit Mihai Pacepa în SUA: diamantele sintetice, traficul de arme clandestin, numele agenţilor străini
 

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare

Operaţiunea „Olimp ’72“ – Cum i-a urmărit Securitatea pe sportivii români la Olimpiada de la München. Patzaichin: „Securiştii aveau urme de caschetă“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite