Cum ne putem alege cel mai bun duhovnic. Părintele Eugen Tănăsescu: „Între credincioşi şi preoţi pot exista şi incompatibilităţi“
0
Părintele Eugen Tănăsescu, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului şi blogger adevarul.ro, ne îndrumă paşii în găsirea unui duhovnic care să fie aproape de sufletul nostru, care să ne dea cele mai bune sfaturi, care să ne facă mai buni. „Cel mai important rol al duhovnicului este acela de a-ţi explica corect ce vrea Dumnezeu de la tine“, spune părintele.
Un credincios trebuie să meargă la duhovnic ori de câte ori îşi simte sufletul încărcat, ori de câte ori simte nevoia să admită că a greşit şi are nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu. „Spovedania nu se condiţionează de post, cum greşit se crede. Doar împărtăşania se condiţionează de post“, subliniază preotul. El ne dă ca exemplu spusele Sfântului Pavel, care scrie într-una dintre epistolele sale că „acel ce vrea să se împărtăşească trebuie mai întâi să se cerceteze pe sine însuşi“, ceea ce înseamnă un examen de conştiinţă.
Şi atunci, singurul lucru pe care îl pot face credincioşii este să încerce să se îndrepte, aşa cum zicea şi Sfântul Ioan Botezătorul: „Spălaţi vicleşugurile din trupurile voastre“. Şi atunci are loc acest examen de conştiinţă prin care credincioşii recunosc în faţa lui Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului, ce au greşit şi fac şi promisiunea de îndreptare. Duhovnicul are rolul de a ierta păcatele, dar, înainte de toate, preotul este şi un confesor, un prieten al celui ce se spovedeşte şi încearcă să-l ajute la îndreptare.
Care este Vârsta duhovnicească
Spovedania, spune Eugen Tănăsescu, începe nu după o vârstă-şablon, ci începe, în opinia Bisericii, cam de la vârsta de la care copilul poate să-şi conştientizeze propriile fapte. „La unii e mai devreme, de pe la 7-8 ani, la alţii – de pe la 10 ani. Asta stabileşte duhovnicul, ca urmare a discuţiei cu părintele şi cu copilul. Pentru că legătura dintre credincios şi duhovnic nu este una accidentală. Nu ne întâlnim ca în gară şi eu sunt un simplu funcţionar, nici nu îţi dau o simplă pilulă, ca medicii. Nu, legătura dintre duhovnic şi credincios este o legătură trainică, conştientă, asumată. Duhovnicul familiei ar trebui să devină şi duhovnicul copilului şi atunci preotul ştie vârsta duhovnicească a copilului“, explică preotul.
Cum ne alegem duhovnicul?
Duhovnic, crede el, nu poate să-ţi fie oricine, oricând, oricum, pentru că este cel pe mâna căruia îţi dai sufletul, viaţa ta. „Este o legătură mai profundă decât cea dintre medic şi pacient, pentru că la medic nu primeşti sfaturi de viaţă pentru mântuire. Medicul îţi dă sfaturi biologice şi chestiuni general valabile. Se ştie că dacă ai vicii, îţi rişti sănătatea, dacă renunţi la ele, ţi-o repari. De aceea spun că trebuie ca duhovnicul să te cunoască bine pentru reuşită. Mai vin credincioşi şi îmi mai spun: «Unul zice aşa, altul zice aşa». Păi dacă te duci şi omul nu te cunoaşte, el te sfătuieşte aşa, ca la început, şi tu ai pretenţii să-ţi dea sfaturi ca şi când te-ar cunoaşte de 20 de ani“.
Preotul Eugen Tănăsescu spune că important este ca toţi credincioşii să meargă regulat la biserică şi, în urma discuţiilor cu preoţii, îşi vor da seama cine este mai nimerit să le fie duhovnic. „Preoţii sunt diverşi ca personalităţi. De exemplu, un preot intelectual, care are studii multe, care este profesor universitar, se pretează mai mult să spovedească intelectualii, cu care poate avea discuţii mai academice, mai profunde, să dezbată nişte noţiuni, în vreme ce un preot-călugăr se recomandă celor care vor învăţături concrete şi practice la probleme uzuale de viaţă, de genul «M-am certat cu soţia», «Şeful mă prigoneşte»...“, explică el.
Fineţurile sufletului, descoperite de călugări
Preotul consideră că cea mai mare experienţă de viaţă o au călugării. „Lumea crede că dacă ei stau la mănăstire, sunt rupţi de viaţă. Greşit. Noi, în lume, ne vedem unii cu alţii accidental: la muncă, acasă. Ori acolo te vezi ochi în ochi tot timpul şi atunci trăirea relaţiei de la om la om este mult mai intensă. Şi din acest motiv călugării duhovnici au mult mai multă experienţă în a trata probleme ce ţin de relaţionarea noastră de zi cu zi. Din această cauză mulţi au alergat la mari duhovnici, cum erau părintele Cleopa sau Arsenie Boca, pentru că ei aveau această experienţă mai profundă a relaţionării cu aproapele. Acolo, vrând-nevrând, înveţi iertarea, înveţi smerenia, umilinţa. Sunt nişte lecţii de viaţă pe care duhovnicii din mănăstiri le aprofundează mai mult“, explică preotul.
Întrucât la mănăstiri există o linişte specifică, călugării pot să observe mai atent fineţurile sufletului. La acest lucru ajută foarte mult şi rugăciunea. El îi sfătuieşte pe credincioşi să-şi caute duhovnicul care cred ei că li se potriveşte cel mai mult, care este la nivelul lor de educaţie, de pregătire şi de toleranţă până la urmă, pentru că există duhovnici mai aspri, care consideră că unele păcate sunt atât de grele, încât pot dispărea foarte greu din viaţa ta, iar alţii au alt nivel de înţelegere.
„Aici nu mă refer ca fiind din lumi diferite. Ortodoxia este aceeaşi, dar este ca într-o familie cu mai mulţi copii, pe care, orice ai face, nu-i poţi iubi la fel: pe unul poate îl iubeşti mai mult şi îl vei favoriza, pe altul îl vei certa mai mult. Asta se întâmplă şi în lumea duhovnicească: sunt călugări mai aspri sau mai blânzi. Să luăm următoarea situaţie: îi spui preotului că ai minţit la serviciu. Unii consideră că o minciună este scuzabilă dacă scopul a fost unul înalt. De exemplu, atunci când copilul tău te întreabă dacă ai bani şi tu ai, dar nu îi dai pentru că ştii că din acei bani îşi va cumpăra alcool. Alţi duhovnici, însă, nu tolerează minciuna sub niciun fel şi, prin urmare, consideră situaţia destul de gravă“.
Important este să rămâi cu duhovnicul cu care simţi că progresezi sufleteşte: „Dacă ai început să mergi la un duhovnic şi simţi că nu progresezi, trebuie să ai o discuţie sinceră cu el, trebuie să vezi dacă problema este la tine sau la el. Pot fi şi situaţii de incompatibilitate. El poate avea o formaţie academică şi tu vrei nişte răspunsuri concrete. Sau poate tu nu vrei explicaţii prea multe. E ca şi cum ar trebui un filosof să facă o ştire de 30 de secunde. Niciodată n-o s-o nimerească. Filosoful o să stea, să pună nuanţe, să detalieze. Jurnalistul ştie cum să pună informaţia în câteva cuvinte“.
Păcatul de a omite păcate
În opinia lui Eugen Tănăsescu, dacă nu mărturiseşti tot în faţa duhovnicului tău este un păcat, pentru că asta înseamnă că în primul rând te minţi pe tine însuţi. „Cum o să te îndrepţi dacă tăinuieşti ceea ce trebuie să îndrepţi? De aici începe prăbuşirea. Cărţile sfinte spun aşa: «Iar de vei ascunde de mine ceva, adică de duhovnic ca martor al lui Dumnezeu, toate păcatele le vei avea îndoit înapoi». Un singur păcat ascuns poate atrage după sine construirea unei întregi vieţi în minciună. Ceea ce tăinuieşti, aia te frământă mai tare. Poţi să mărturiseşti multe păcate, dar ceea ce ai ascuns te va frământa tot timpul“.
Cât de secret e secretul spovedaniei
Un adevăr general valabil este faptul că discuţia dintre credincios şi duhovnic este sacră. Dar ce se întâmplă în cazul în care cineva vine la preot şi îi mărturiseşte că a săvârşit o infracţiune, ce poate face preotul? Păstrează secretul spovedaniei sau merge să anunţe organele de anchetă?
Preotul Tănăsescu spune că secretul spovedaniei se opreşte la impactul personal şi social al acelei fapte. „Dacă, de exemplu, omul vrea să se căiască sincer şi vine şi spune: «Părinte, în trecut am omorât şi vreau să mă îndrept, nu mai vreau să fiu criminal», pe noi nu prea ne interesează nominalizarea păcatului chiar în detaliile cele mai intime, pe noi ne interesează dacă este săvârşită din culpă, dacă este o faptă repetată, pe noi ne interesează efectul amprentei sufleteşti pe care o lasă fapta asupra sa, nu pe cine a omorât. Ne-ar interesa să aflăm de ce a ajuns să omoare. Eu nu sunt obligat să mă duc să anunţ autorităţile“, explică părintele.
Există însă o excepţie: dacă preotul află că respectiva persoană are de gând să mai săvârşească fapte rele, care ar pune în pericol viaţa cuiva, atunci el trebuie să anunţe organele în drept pentru a proteja acele persoane sau bunuri, dar fără a nominaliza persoana în cauză, care ar urma să facă acele fapte. „Omul vine în faţa noastră ca în faţa lui Dumnezeu şi caută îndreptare, eu nu trebuie să fiu un turnător şi să mă duc să îl dau pe mâinile organelor de anchetă. Dar să spunem un caz ipotetic: dacă îl văd că este un extremist religios şi constat că el, din devoţiune, vrea să pună o bombă undeva, atunci eu sunt obligat, moralmente vorbind, să mă duc la organele statului şi să le spun să protejeze piaţa respectivă, autobuzul unde acesta vrea să detoneze bomba, dar nu sunt obligat să spun cine urmează să comită fapta. Eu pot numai să-i avertizez“, explică preotul. Duhovnicul trebuie să salveze sufletul acelui om, nu să-l dea pe mâna organelor de anchetă.
„Este bine să reuşim noi, ca duhovnici, să-i întoarcem pe aceşti oameni, aşa încât să nu mai comită fapte urâte. Însă preotul nu este o prelungire a organelor statului. Eu îl reprezint pe Hristos, nu statul. Omul vine la mine în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu“.
Penitenţa: zgârcitul pus să facă daruri
În cazul în care un credincios mărturiseşte păcate mai grave sau mai puţin grave, duhovnicul poate să îl oprească de la împărtăşanie un timp, pentru că uneori gravitatea păcatului este atât de mare, încât are nevoie de o „perioadă de convalescenţă în care să se îndrepte ca să nu-şi pună în pericol împărtăşania. Unii cred că împărtăşania e ceva magic care le dă voie să facă orice, dar nu este aşa“, subliniază preotul.
După spovedanie, duhovnicul stabileşte un aşa-zis canon de penitenţă. Nu este un fel de pedeapsă în sensul celei date de o instanţă de judecată, ci este un tratament duhovnicesc, care cuprinde multe rânduieli prin care preotul încearcă să-l facă pe om să se îndrepte duhovniceşte. „Preotul poate recomanda post, post mai aspru sau ţinerea postului în zilele în care nu este post. Dacă el este dependent de alcool, de fumat, de legături trupeşti, îi recomanzi abstitenţă pentru că, zic sfinţii părinţi, trupul înfrânat duce la diminuarea instinctului. Ideea spovedaniei este să te aducă să-ţi controlezi instinctele, nu ele să te controleze pe tine“, explică preotul Tănăsescu.
De asemenea, preotul poate recomanda rugăciune în cadrul canonului de penitenţă, sau milostenii, prin care credinciosul este îndrumat să facă fapte bune. „De exemplu, unui zgârcit este foarte util să-i recomanzi să înceapă să practice milostenia: să dea fructe unor copii, să ajute o familie de bătrâni, să dea de pomană o hăinuţă, adică să-l stimulezi să spargă cochilia de zgârcenie. Sfinţii părinţi zic un lucru foarte interesant: orice viciu se vindecă prin virtutea opusă lui. Adică eşti zgârcit, te vindeci prin milostenie, dacă eşti doritor de măriri lumeşti, te vindeci prin smerenie, dacă râvneşti la bunul aproapelui tău, tot prin milostenie te vindeci. Cel care este foarte raţional şi nu are emoţii, se vindecă prin multă rugăciune“.
Părintele Eugen Tănăsescu spune că nu există om fără păcate şi, prin urmare, toţi trebuie să meargă la duhovnici. „Sunt păcate pe care tu le consideri mici, dar sunt esenţiale în viaţa ta şi vreau să le spun celor care consideră că nu au nevoie de taina spovedaniei că mersul în viaţă după propriile păreri nu duce prea departe. Pentru că nu poţi să le ştii pe toate“
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
