Cum îi executa Securitatea pe oponenţii regimului şi îi îngropa în locuri neştiute. „Toţi au murit la aceeaşi dată şi aceeaşi oră de TBC sau infarct“
0
Regimul comunist a fost unul criminal. Executaţi sumar şi fără condamnări definitive, mulţi dintre oponenţii regimului au fost aruncaţi în gropi comune, la marginea drumului, în locuri încă nedescoperite. Penitenciarele au eliberat certificate de deces după mulţi ani de la uciderea lor, cauzele morţii fiind cele mai diverse.
Unul dintre marii eroi ai neamului românesc, Iuliu Maniu, nu are mormânt. Istoricii s-au îndreptat iniţial cu căutările în cimitirul săracilor din Sighet, dar fără niciun rezultat.
Gheorghe Petrov, cercetător IICMER, a făcut public un film de o oră, în timp ce echipa de experţi căuta osemintele lui Iuliu Maniu pe marginea unui râu din nordul ţării.
„Pe baza unor informaţii obţinute de la fiul unui fost deţinut la Sighet, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a efectuat o verificare prin săpătură arheologică într-o zonă unde sursa susţinea că ar fi fost înhumat trupul marelui om de stat. Locul indicat se afla pe teritoriul satului Berbeşti, aparţinător comunei Giuleşti din judeţul Maramureş, pe malul drept al râului Mara, în amonte de podul ce traversează cursul de apă de pe şoseaua spre Baia Mare. În urma verificărilor arheologice efectuate în zilele de 14 şi 15 mai 2007 nu au fost depistate indicii care să confirme această ipoteză“, spune cercetătorul.
Celula în care a murit Iuliu Maniu - Memorialul Sighet
Şi istoricul Marius Oprea a coordonat mai multe campanii de cercetare a locurilor unde ar fi putut fi aruncat trupul marelui om politic. „Existau mai multe informaţii, unele din ele contradictorii, care spuneau că nu a fost îngropat alături de ceilalţi deţinuţi în cimitirul săracilor de la Sighet, ci pe malul Tisei. L-am căutat în locaţii indicate de urmaşii unor deţinuţi, însă nu am dat de el“, spune Marius Oprea.
Opinia sa este că Iuliu Maniu nu a fost îngropat în cimitir, ci pe malul Tisei, cât mai aproape de mal, ceea ce a făcut ca mormântul său să dispară în timp prin modificarea cursului râului.
Familia care a aflat din ziar că inginerul de la Canal a fost împuşcat
Nu este singurul deţinut politic despre care nu se ştie unde a fost înmormântat. Aurel Rozei, unul dintre inginerii de seamă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost condamnat la moarte şi executat în octombrie 1952. El este una dintre victimele celebrului „proces al sabotorilor“, o înscenare a comuniştilor menită să găsească ţapi ispăşitori pentru insuccesul măreţului proiect. Familia a încercat să găsească locul unde a fost executat şi înmormântat, dar fără succes.
„Procesul sabotorilor“ de la canal a fost judecat între 29 august şi 1 septembrie 1952, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Pin sentinţa nr. 1 din 1 septembrie 1952, au fost condamnaţi la moarte: Aurel Rozei Rozenberg (inginer), Petre Cernătescu (inginer electromecanic), Georgescu Gheorghe-Topaziau (inginer mecanic), Nicolae Vasilescu (inginer de mine), Dumitru Nichita (mecanic de locomotivă, care avea doar două clase primare).
Aurel Rozei, ilustrul inginer de la Canal
Familia lui Rozei a aflat din ziar că ilustrul inginer a fost împuşcat. După câţiva ani, a primit acasă un certificat de deces.
Lotul „bandiţilor“ executaţi pe drum
În anii 1949 şi 1950 au avut loc o serie de crime comise de Securitate împotriva unor deţinuţi politic, deja condamnaţi de instanţele de judecată, dar ale căror pedepse erau considerate ”prea mici” de către autorităţile comuniste. De coordonarea operaţiunilor împotriva partizanilor dobrogeni, precum şi a anchetei celor arestaţi în lotul Babadag se ocupase Alexandru Nicolski care, în calitatea sa de subdirector al Securităţii Poporului era direct răspunzător de anihilarea bandelor contrarevoluţionare, spune istoricul Marius Oprea. După ce s-a pronunţat recursul în procesul lotului Babadag, iar sentinţele celor 16 au rămas definitive, deţinuţii au fost transferaţi pentru ispăşirea pedepsei la Penitenciarul Gherla, unde au fost depuşi la 27 februarie 1950. Sub pretextul unei completări a anchetei, au fost transferaţi în arestul Direcţiei regionale a Securităţii Poporului din Timişoara, deşi Dobrogea se afla în parte opusă şi este greu de crezut că vreunul călcase pe acolo. Şi astfel în dimineaţa zilei de 9 martie 1950, bandiţii au fost urcaţi într-o dubă şi duşi la gară, acolo unde au fost urcaţi într-un vagon-penitenciar.
Lotul Babadag Arhivă CNSAS
De reţinut este faptul că nu s-a solicitat niciun efect in dotarea penitenciarului, semn că soarta le era hotărâtă. Deşi, de obicei, vagoanele erau ticsite, de data acesta, în el se aflau doar cei 16 deţinuţi, a căror moarte o ceruse Nicolski. Cei condamnaţi dinainte la moarte n-au mai ajuns la destinaţie. Undeva, vagonul lor a fost tras pe o linie moartă. „Au fost scoşi în noapte fie pe un câmp, fie la marginea unei păduri şi au fost cu toţii împuşcaţi“, scrie Marius Oprea în cartea „Şase feluri de a muri“. Victimele erau Constantin Lache, Nicolae Roşculeţ, Manea Duţu, Constantin Tudoran, Ioan Topîrceanu, Ioan Piţigoi, Stere Stercu, Gheorghe Guşiţă, Nicolae Dobromir, Marin Cenuşe, Gheorghe Tofan, Ioan Filip şi Dumitru Negroiu. Deşi ministrul Alexandru Drăghici a cerut o cercetare în legătură cu moartea lor, investigaţiile nu au durat prea mult. Un locotenent a constatat moartea celor 16 partizani.
„Toţi au murit la aceeaşi oră cu acelaşi diagnostic“
În majoritatea situaţiilor nu s-a comunicat până în 1956 decesul deţinuţilor din închisori, cu atât mai mult a celor executaţi. După intrarea României în ONU au trebuit să respecte cât de cât drepturile omului. Pe de altă parte, Ministerul de Interne era bombardat de ani de zile cu petiţii de la rudele celor morţi în închisori sau lagăre de muncă. În 1956, Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, a dat un ordin de întocmire a actelor de deces în cazul celor care muriseră în închisori şi Direcţia Secretariat din MI a fost însărcinată să răspundă petiţiilor. „În cazul lotului Babadag, când au fost împuşcaţi cu toţii, au fost întocmite acte false la Timişoara, în 1956, conform cărora toţi au murit la aceeaşi oră şi aceeaşi dată. Diagnosticele difereau: între infarct şi TBC“, spune Marius Oprea.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
