Cum au ajuns generalii nemţi prizonieri la sovietici, în Al Doilea Război Mondial. Gestul ambasadorului german Killinger pentru a nu cădea pe mâna ruşilor

Ostaşi societici

În septembrie 1944, ofiţerii germani care au fost capturaţi ca prizonieri în România au fost preluaţi de sovietici. Doi înalţi demnitari au comis gesturi extreme pentru a scăpa de detenţie.

Printre prizonierii germani capturaţi în august 1944 în România s-au aflat şi 14 generali, spune istoricul Alesandru Duţu. Aceştia sunt: Erik Hansen – şeful Misiunii Militare pentru Armata de Uscat din România, Alfred Gerstenberg – şeful Misiunii Militare pentru Armata Aerului din România, Reiner Stahel – comandantul Grupului de luptă din zona de nord a Bucureştilor, Erkhart von Tschamer und Osten – comandantul trupelor germane de uscat din Dobrogea, K. Spalke – ataşat militar, Busch, Teschner, Raess, Lillienthal, Burckhardt, Hofmayer, Kuderna, Appel, Tillessen - amiral. 

La 2 septembrie 1944, generalul Gorohov şi locotenent-colonelul Zusmanovici au impus predarea generalilor Erik Hansen, Alfred Gerstenberg, Reiner Stahel, Erkhart von Tschamer und Osten şi K. Spalke – ataşat militar, capturaţi de trupele române. 

Invocând normele de drept internaţional şi situaţia personalului diplomatic şi a ofiţerilor români aflaţi încă în Germania la acea dată, generalul Aurel Aldea, ministrul de Interne, a considerat „acest lucru de nedorit”, după cum informa Moscova, la 4 septembrie, generalul Zaharov, şeful de stat major al Frontului 2 ucrainean.

Generalul Aurel Aldea a luat legătura cu prim-ministrul guvernului, generalul Constantin Sănătescu, şi cu ministrul de Externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, după care a comunicat că va preda pe generalii germani, dar „consideră necesar” să facă „un protest formal împotriva acţiunii respective a reprezentanţilor comandamentului sovietic”. 

Cu acelaşi curier, generalul Zaharov a trimis la Moscova şi fotografiile cu cadavrul ambasadorului german la Bucureşti, Manfred von Killinger, care se împuşcase la 2 septembrie 1944. Aceeaşi cale a ales-o şi generalul Hoffmayer, care s-a sinucis în noaptea de 10 spre 11 septembrie cu un pistolet ce nu fusese depistat la percheziţia făcută în momentul capturării.

Membrii fostului corp diplomatic german au fost ţinuţi iniţial în internatele de la Sfântu Andrei şi Elena Doamna. În urma vizitei efectuate în ianuarie 1945, colonelul Leontiev de la Comisia Aliată de Control sovietică a cerut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în februarie 1945, să-i treacă sub paza militară a Ministerului de Război. Ca urmare, au fost transferaţi în lagărul de la Ghencea, unde li s-a aplicat regimul ofiţerilor prizonieri. 

Fostul demnitar român Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946 şi învinuit de „complotare întru distrugerea unităţii statului român” întrucât începând cu vara anului 1945 „a luat iniţiativa polarizării organizaţiunilor subversive şi, constituind o conducere centrală sub şefia sa, a împărţit ţara în zone de acţiune, organizând la teren lovitura de stat în legătură cu partizanii săi, tinzând a distruge unitatea statului prin învrăjbirea naţionalităţilor conlocuitoare, prin instigarea unora contra altora, prin intriga între diferitele personalităţi politice şi prin crearea unui climat defavorabil intereselor naţionale, intensificând mijloacele de acţiune tocmai în perioada când la Paris se negocia soarta statului român“, scriu Alexandru Duţu şi Florica Dobre în volumul „Drama generalilor români, 1944-1964“, carte apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Subordonarea faţă de sovietici

Armistiţiul încheiat la la 12 septembrie 1944 la Moscova între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii), pe de o parte a scurtat războiul cu câteva luni, salvând de la moarte sute de mii de soldaţi, însă, pe de altă parte, a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, situaţie care a durat până în anul 1958, timp în care sovieticii au asigurat instaurarea comunismului.

La data de 23 August 1944 regele Mihai a citit la postul public de radio Proclamaţia către ţară prin care anunţa ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite. Iniţial, Aliaţilor nu le venea să creadă că România nu stătuse la masa tratativelor cu sovieticii, nu încheiase un armistiţiu, ci, pur şi simplu, intrase într-o aventură printr-o lovitură de palat. 

Armistiţiul a fost semnat mult mai târziu, respectiv la data de 12 septembrie. Dr. Florin C. Stan spune că majoritatea celor 20 de puncte ale armistiţiului impuneau statului român subordonarea faţă de sovietici. „Nu lipsită de semnificaţie a fost şi semnarea Armistiţiului numai de către români şi sovietici, anglo-americanii acceptând reprezentarea prin delegaţii sovietici. În filigran, mesajul era evident: Moscova avea drum liber spre impunerea propriilor interese politice asupra Bucureştiului“, precizează istoricul.

Singurul punct pozitiv era cel de-al 19-lea, care prevedea că Arbitrajul de la Viena (Dictatul impus de către liderii Germaniei şi Italiei) din 1940, prin care o parte însemnată a Transilvaniei revenise Ungariei, este ,,nul şi neavenit”, acest teritoriu urmând să fie restituit României.