Revoluţia, un concept dezavuat de marele sociolog Rădulescu-Motru: „Într-un mediu agitat, ideile aduc furtună“
0
Constantin Rădulescu-Motru, autorul Psihologiei poporului român, publicată la începutul secolului XX, face o analiză critică a noţiunii de „revoluţionar”. Dând exemplul lui Jean-Jacques Rousseau, care „după treizeci de ani de vagabondaj, vine la Paris absolut sărac şi fără meserie”, academicianul român susţine că „din naştere nu este nimeni revoluţionar, cum nu este nimeni erudit”.
„Nepotrivirea între ideile propovăduite de un revoluţionar şi caracterul moral al acestuia s-a constatat, în timpurile mai noi, a fi atât de izbitoare, încât această nepotrivire a ajuns astăzi ca o notă caracteristică în psihologia revoluţionarului în genere. Mai totdeauna sufletele doritoare de reforme mari şi generoase uită să înceapă aplicarea acestor reforme asupra lor înşile. Vorbele cele mai frumoase au ca izvor sufletesc motivele cele mai urâte”, scria Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi - 6 martie, 1957, Bucureşti) în „Psihologia poporului român“, lucrare publicată în 1937.
Autorul a fost o personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX, un om de cultură cu structură enciclopedistă, filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 – 1941. Privirea critică la adresa revoluţionarilor este dată de orientarea sa politică, el dedicându-şi activitatea politică reabilitării concepţiei conservatorismului din România acelor vremuri.
Forţa ideilor
„Între caracterul sufletesc al celui ce agită idei revoluţionare şi între înseşi aceste idei nu există o unitate de măsură comună. Caracterul sufletesc se valorează după un alt criteriu ca ideile. Şi trebuie de la început adăugat că criteriul după care caracterul se valorează este mai stabil decât acela al ideilor. Criteriul acestora din urmă se schimbă mult după cumpăna împrejurărilor. În adevăr. Ideile nu se aleg după natura lor intrinsecă în revoluţionare şi nerevoluţionare. Ele devin revoluţionare după timp şi împrejurări. Forţa lor distrugătoare sau generatoare stă în reacţiunea pe care conţinutul lor o provoacă în sufletele celor ce le primesc, în sufletul nostru al celor ce le judecăm. Forţa lor depinde de tensiunea mediului sufletesc ambiant. Într-un mediu calm, propaganda lor nu aduce nici o schimbare. Într-un mediu agitat din contră, furtună. După reacţia provocată se măsoară dar forţa şi implicit şi valoarea ideilor, iar nu după înţelesul lor logic. Acest înţeles planează peste interesele vremii. Sufletul celui ce îmbrăţişează o idee îi împrumută acesteia şi căldura revoluţiei. Aceeaşi idee poate fi aci armă de revoltă, aci armă de pace”, îşi continuă Rădulescu-Motru analiza.
În ceea ce priveşte evaluarea caracterului, psihologul spune: „Criteriul pentru evaluarea caracterului este mai stabil. Calificativele faptei morale sunt durabile în judecata omenirii, şi mai pe înţelesul tuturor. Toate sistemele de morală sunt clădite pe acelaşi fond sufletesc. În diferitele religii încă se regăseşte aceeaşi valoare a virtuţilor... Această deosebire ne explică, în multe cazuri, nepotrivirea dintre caracterul şi ideile revoluţionarului, nepotrivire dezvoltată mai sus. Cu o măsură apreciem caracterul, şi cu altă măsură apreciem ideile. Nu e dar de mirare să fim surprinşi de rezultat”.
"Scopul, înainte de toate, este pentru fiecare personal. Ideile, în sufletul revoluţionarului, au numai valoarea pe care le-o dă rolul lor de a fi un mijloc, şi anume un mijloc pentru atingerea adevăratului scop, acel personal. (...)Scopul personal este pentru el ţinta întregii activităţi, pe când pentru noi este cu totul secundar”,
Costantin Rădulescu-Motru, psiholog
Caracterul revoluţionar
„Caracterul unui revoluţionar, adică totalitatea dispoziţiilor sufleteşti din care decurg faptele sale, şi totalitatea ideilor propovăduite de dânsul sunt presupuse de noi ca formând cele două braţe ale unei balanţe, între care aşteptăm să se producă un echilibru. Când echilibrul nu se produce, acuzăm, sau încercăm în mod artificial să-l producem noi prin exagerarea valorii ideilor sau caracterului. Dar în sufletul revoluţionarului există oare un ce analog balanţei imaginate de noi? Cunoştinţele psihologiei nu ne mai lasă nici o îndoială asupra răspunsului. Balanţa imaginată de noi nu are nici o realitate în sufletele pe care voim să le judecăm. Pentru noi ideile propovăduite de revoluţionar se
prezintă ca fiind scopul urmărit de activitatea acestuia. Apoi între scop şi activitate presupunem o echivalenţă. Cunoscând ideile, deducem şi activitatea, cum ar trebui să fie. Deducţia noastră însă este pur subiectivă. Ideile n-au, în sufletul celui care le propovăduieşte, importanţa pe care le-o acordăm noi. Niciodată; valoarea lor este aceea a unui scop. Scopul, înainte de toate, este pentru fiecare personal. Ideile, în sufletul revoluţionarului, au numai valoarea pe care le-o dă rolul lor de a fi un mijloc, şi anume un mijloc pentru atingerea adevăratului scop, acel personal. (...)Scopul personal este pentru el ţinta întregii activităţi, pe când pentru noi este cu totul secundar”, susţine Rădulescu-Motru.
Diferenţa dintre revoluţionari şi restul
Filosoful crede că revoluţionarii nu au o calitate excepţională, ci modul în care se luptă pentru a-şi atinge scopul îi diferenţiază de ceilalţi. „Revoluţionarii, în această privinţă, nu fac vreo excepţie din rândul comunilor muritori. Între dânşii se regăseşte acelaşi procent de caractere bune, adică morale, şi caractere rele, adică imorale; ca şi în restul omenirii. Nu vreo calitate morală sau sufletească excepţională îi selectează şi îi trece în rândul revoluţionarilor, ci conflictul excepţional produs între mijloacele lor de luptă şi mijloacele întrebuinţate de obicei de către ceilalţi părtaşi ai mediului. Aceste mijloace sunt arme, şi încă arme oţelite prin truda intelectuală a mai multor generaţii. Din ciocnirea acestor arme scapără lumină, şi această lumină se proiectează dând un contur figurii revoluţionarului. Când lumina este prea vie, nu este de mirare ca figura revoluţionarului să apară în mijlocul ei ca o mică pată supărătoare şi fără înţeles! Nu, fără îndoială; nu trebuie căutată vreo potrivire între caracterul şi ideile revoluţionarului”, explică psihologul.
Potrivirea dintre caracterul şi ideile revoluţionarului este „o rară întâmplare”. „Când vine pe urmă (potrivirea dintre caracter şi idei-nr), ca un mare merit pentru revoluţionar. Atunci revoluţionarul se preface într-un apostol, cum văzurăm că-l socoteşte Edouard Rod pe Jean-Jacques Rousseau. Majoritatea revoluţionarilor însă nu se transformă în apostoli, sau, în tot cazul, nu se transformă decât atunci când apostolatul le este profitabil. Să nu cerem revoluţionarilor mai mult decât celorlalţi muritori”, arată Motru.
Cazul Jean-Jacques Rousseau
„Jean-Jacques Rousseau, bunăoară, după treizeci de ani de vagabondaj, vine la Paris şi se trezeşte
în mijlocul societăţii celei mai rafinate şi mai culte dintimpul său. El este absolut sărac şi fără meserie. Pe deasupra prezumţios şi de o sensibilitate exagerată. Bagajul său intelectual este constituit din lecturile cele mai disparate. Are idei de toate calităţile şi bune de a fi puse în serviciul oricărui plan de realizat. Rousseau şi încearcă, în adevăr, mai multe planuri. Încearcă să fie diplomat, autor dramatic, compozitor, filosof enciclopedist alături de Diderot. Nu reuşeşte. În timpul acesta situaţia sa materială devine critică. Amărăciunea sufletească creşte. Indignarea de a se vedea învins
într-un mediu considerat de el inferior îl determină din ce în ce mai mult la alegerea ideilor evoluţionare. Se pronunţă contra artelor şi ştiinţelor, la început mai mult din întâmplare. Dar în urmă, tendinţa de a contrazice ideile obişnuite timpului său se adânceşte. Ideile revoluţionare se cheamă unele pe altele. Logica lor se constituie independentă şi intră în conflict cu logica timpului. Cazul lui Jean-Jacques Rousseau este tipic. Fiecare, din cauza împrejurărilor, poate deveni revoluţionar. Numai imbecilitatea taie orişice avânt indignării. Inteligenţa, în orişice suflet este altoită, se poate preface în instrument de vrajbă când aceasta o va cere conservarea vieţii individului. Din naştere nu este nimeni revoluţionar, cum nu este nimeni erudit. Omul devine revoluţionar din cauza împrejurărilor. Sau, cu termeni ştiinţifici uzuali, calificarea de revoluţionar nu este de resortul psihologiei individuale, ci de acela al psihologiei sociale”, mai arată Motru.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
