FOTO Poveştile pe pânză ale graficianului care pictează cu şpaclul: „Nu fac bani din asta, e doar un hobby“

Vali Teodorescu (50 de ani), un angajat al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, reuşeşte să surprindă prin modul în care dă viaţă pânzelor sale folosind o tehnică veche de pictură, care presupune folosirea şpaclului pentru a realiza detaliile tabloului.

Pentru Valeriu Teodorescu, un clujean în vârstă de 50 de ani, munca e doar o cale de a-şi demonstra sieşi că aproape orice se poate: a fost magazioner la şcoala pe care a absolvit-o, cărător de lemne pentru stupi de albine, realizator de decoruri pentru Opera Română din Cluj, profesor asociat la Universitatea de Artă şi Design. 

Acum este grafician, angajat la Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, iar în timpul liber pictează biserici fortificate în preajma cărora a crescut, peisaje citadine, bijuterii arhitectonice din Bucureştiul demolat de comunişti, imagini abstracte şi portrete ale unor oameni simpli ori simboluri istorice precum Regele Mihai şi Iuliu Maniu.

Peisaj de Vali Teodorescu  FOTO: arhivă personală

Chrysler-uri şi maşini japoneze pe planşe comuniste

Valeriu Teodorescu a făcut armata la infanterie, undeva lângă Buzău, în anii ’80, iar de atunci şi-a descoperit pasiunea pentru desen. Într-o zi, un ofiţer a luat cinci soldaţi pentru şcoala de şoferi de la Galaţi. Valeriu a fost unul dintre ei. Jumătate din timp îl petrecea în sala de legislaţie, cealaltă jumătate, la volan. Şi în sală, în timpul orelor, desena tot felul de maşini. Când a terminat şcoala, câţiva ofiţeri l-au ochit şi i-au zis că au nevoie de cineva care să le picteze toate situaţiile descrise în legislaţia rutieră. 

„Panourile erau cam cât o uşă. Aveau un aspect foarte didactic“, spune Vali. Avea atunci în jur de 18-19 ani. Superiorii săi l-au dus şi la Botoşani ca să repete desenele din Galaţi.

„Cineva mi-a adus pe sub mână nişte reviste americane cu maşini şi băgam prin materialul didactic Chryslere şi maşini japoneze. Şi câte un cer albastru“, adaugă graficianul. Făcea cam o planşă pe zi.

Picturi ale lui Vali Teodorescu din seria ”Citadine”. Imagine cu o clădire simbol din oraşul Dumbrăveni, judeţul Sibiu  FOTO: arhivă personală

„Îi arăt mapa: maşini şi avioane“

Absolvise un liceu cu profil zootehnic la Dumbrăveni, un oraş din judeţul Sibiu. S-a gândit să meargă mai departe să studieze acelaşi domeniu. A picat „glorios“, cum mărturiseşte Vali la examenul de admitere la facultate. Mare parte din materie a uitat-o în câţiva ani, dar a continuat să deseneze. S-a angajat la secţia din Dumbrăveni a Combinatului Apicol din Bucureşti. Descărca vagoane de lemne pentru stupi de albine. Apoi a venit Revoluţia. Nici prin cap nu-i trecea să dea la Arte. „Auzisem că e foarte greu. Tot timpul visam Arhitectură“, mărturiseşte el. Avea din liceu biblioteca plină cu cărţi de arhitectură şi de istoria arhitecturii. 

Prin ’90 s-a angajat magazioner la liceul unde a absolvit. „Profesorii mă cunoşteau şi se uitau reticenţi: «Mă,tu n-ai de lucru?». Aşa-mi ziceau. Aveam note de 8, 9 şi 10 la şcoală. Am terminat cu o medie peste 9, însă nu-mi găsisem menirea“, adaugă graficianul. Foştii dascăli l-au încurajat să continue şcoala, iar el s-a gândit să-şi încerce norocul la Arte, în Cluj-Napoca. Un student la Pictură din anul IV, Vasile Pop, l-a pregătit, iar azi este cel mai bun prieten al lui. „Când am început pregătirea, mi-a cerut să-i arăt câteva picturi. Îi arăt mapa plină cu maşini şi avioane. Numai d-astea desenam“, povesteşte Valeriu Teodorescu (foto în dreapta; credit foto: arhivă personală).

Voia să facă design, dar a ajuns la pictură. În 1992, a picat examenul de admitere, dar a reuşit anul următor. A făcut Artele şi, la câteva săptămâni după absolvire, a dat concurs la Opera Română din Cluj, unde se scosese un post de scenograf. A realizat decorurile pentru opera „Bal mascat“ de Verdi, care au fost folosite până acum doi-trei ani.

În toamna lui ’99 şi-a dat demisia, iar după vreo câteva luni, un fost profesor, Florin Maxa, văzuse că lucra mult pe calculator şi aveau nevoie de un program care să modifice lucrările studenţilor, ceea ce tinerilor le-ar fi luat multă vreme. Şi aşa a început să lucreze ca profesor asociat la universitatea pe care a absolvit-o. Îşi aminteşte că în acele vremuri se lucra cu un Photoshop arhaic ce se instala de pe patru dischete.

„Cu 3D a fost o pasiune. Văzusem imediat după Revoluţie emisiunile lui Mironov. Mi-au plăcut foarte mult. Acolo am văzut – când eram magazioner – primele proiecte 3D pe calculator. Arătau cum proiectau maşini, roţi dinţate, piese de sateliţi. Era fascinant. Noi vedeam calculatoare prin «Războiul stelelor», din alea cu multe cifre pe ecran. Şi mă fascinau“, povesteşte graficianul.

Portret al Regelui Mihai  FOTO: arhivă personală

„Pictezi cu Mastercardul“

În biroul lui Valeriu Teodorescu, de pe Calea Moţilor, are expuse picturi cu biserici. Are şi multe lucrări cu biserici fortificate, cu peisaje citadine, dar nu a avut niciodată o expoziţie. Recunoaşte că şi-ar dori să-şi vadă lucrările expuse şi că l-ar încânta ideea să ţină în mâini un album cu „Citadine“. S-a interesat şi ştie că o astfel de carte l-ar costa mii de euro. Imaginile color sunt mai scumpe, iar picturile nu merg pe orice hârtie.

„Râdea un amic de mine că pictez cu Mastercardul“, povesteşte el. Postase pe Facebook nişte imagini cu cartele telefonice din anii ’90. Le-a folosit la realizarea unor picturi abstracte ca să suplinească un şpaclu foate lat. Foloseşte şpacluri (n.r. – un fel de cuţitaşe) pe lângă pensule ca să creeze imaginea dorită. „Tehnica e veche, de la 1800. Nu e nu ştiu ce unealtă, e un şpaclu, un fel de pensulă lată, mare. E veche metoda, s-a folosit sute de ani“, explică graficianul.

Mai adaugă că „nu poţi lucra doar în cuţit, atunci devine expresionistă lucrarea“. Pentru el, pictura e, fără doar şi poate, o pasiune: „Nu fac bani din pictură, e o plăcere, un hobby“. Cei care vor să le creioneze chipul pe pânză pot să-l caute, Valeriu face portrete sau alte lucrări la comandă. Cere cam 250-300 de lei pentru o pictură.

„Sunt ca un călugăr“, mărturiseşte el despre momentele când pictează. După ce a terminat şcoala, vreo 10 ani a făcut doar pictură abstractă. Apoi l-a atras pictura figurativă, figurativul pe zona citadină. Şi-a ales Bucureştiul, zona demolată de comunişti. „Mi-a plăcut şi istoria şi am văzut multe imagini farmecul ăsta de secol XIX, început de secol XX şi, cât de cât, Bucureştiul a avut multe clădiri în zona asta de timp“, povesteşte clujeanul.

O compoziţie aparte este cea în care apare Samoilă Mârza, cel datorită căruia românii au imagini de la Unirea din 1918. „Mârza a fost un noroc chior pentru noi“, adaugă artistul. Vali povesteşte cum a făcut lucrarea respectivă: a pus poza originală în cadru, apoi a pictat-o pe zeiţa norocului în spate şi, ca un arc peste timp, a desenat un aparat foto mic, destul de scump, deşi „nu-i chiar echivalentul a patru boi de atunci“. Apoi, cu pensula a desenat cum curge vopseaua sugerând că timpul a încremenit timpul.

„Pe Mârza nu l-au lăsat să intre că n-are legitimaţie. Protocoale de acum 100 de ani“, îşi aminteşte Vali de-o istorisire despre acel moment. Vrea să facă un al doilea desen în care un motociclist, călare pe o bijuterie de ultimul răcnet, din viteză, îi aruncă lui Mârza o legitimaţie ca să poată intra.

„Iar un arc peste timp“, adaugă graficianul. 

Picturi ale lui Vali Teodorescu din seria ”Citadine”. Imagine cu o clădire simbol din localitatea Bonţida  FOTO: arhivă personală

Mai puteţi citi:

Joaca anti-depresie a unui şef de promoţie la Informatică, premiată de un partener Porsche

Mitul unui filosof grec l-a inspirat pe Andrei Dogaru, şef de promoţie la Facultatea de Informatică a Universităţii Babeş-Bolyai, să facă un joc care să-i ajute pe oamenii care se luptă cu depresia.

Citeşte şi alte articole similare în ziarul Weekend Adevărul. Fă-ţi un abonament pentru ediţia tipărită! (Clic aici)