Amintirile unui regizor premiat la Cannes: „Din comunism, îmi revine în minte frigul. Tata se ducea primul în pat ca să-l încălzească pentru noi“

0
0
Alexandru Belc (al doilea de la dreapta la stânga) alături de Mara Vicol, Şerban Lazarovici şi Mara Bugarin, pe covorul roşu al Festivalui de Cannes. FOTO: Cristian Radu Nema
Alexandru Belc (al doilea de la dreapta la stânga) alături de Mara Vicol, Şerban Lazarovici şi Mara Bugarin, pe covorul roşu al Festivalui de Cannes. FOTO: Cristian Radu Nema

Dincolo de documentare şi de pasiunea pentru istorie, „Metronom“, filmul lui Alexandru Belc, are la bază şi propria experienţă din comunism a regizorului, perioadă în care a trăit anii ’80, „cei mai urâţi“, revolta muncitorilor din Braşov, din 1987, dar şi evenimentele din decembrie 1989

Alexandru Belc (42 de ani) a intrat din nou în acest an în lumina reflectoarelor, după ce a câştigat premiul pentru regie la secţiunea „Un Certain Regard“ de la Festivalul de la Cannes. Filmul porneşte de la o povestea de dragoste deloc simplă, în anii negri ai comunismului. 

Doi liceeni îndrăgostiţi scriu scrisori la emisiunea „Metronom“ a postului de radio Europa Liberă, însă, la un moment dat, unul dintre ei e nevoit să plece cu familia definitiv din ţară, iar ultimele zile devin hotărâtoare pentru întreaga lor viaţă.

Patru suflete într-un pat din cauza frigului

Nu întâmplător acţiunea filmului „Metronom“ se derulează în unii dintre cei mai negri ani ai României. Alexandru Belc însuşi a rămas cu amintiri cât pentru o viaţă din Epoca de Aur, deşi nu împlinise nici măcar 10 ani la momentul Revoluţiei. 

„Am amintiri din comunism, destul de multe. Am din familie, îmi aduc aminte foarte clar atmosfera din casă, îmi aduc aminte lipsurile pentru că am prins anii ’80 care au fost cei mai urâţi. Îmi aduc aminte că la un moment dat am urcat pe scări nouă etaje pentru că nu era curent, am intrat în casă şi nu era apă, iar la aragaz era aşa, un fir de gaz“, rememorează regizorul pentru „Weekend Adevărul“, într-un interviu acordat în cadrul TIFF 2022.

Odată stârnit, firul amintirilor negre nu se opreşte aici, traversând oceane de timp până în momentul discuţiei. Dintre toate amintirile, una e cu adevărat cutremurătoare şi de coşmar: frigul îndurat în anii comunismului: „Îmi aduc aminte frigul, îmi aduc aminte că taică-miu se ducea primul în pat şi încălzea cumva patul, dormea peste, se rotea pe toate părţile. Dormeam toţi în acelaşi pat ca să ne putem încălzi. Eu cu soră-mea care e mai mare, patru oameni în acelaşi pat“.

Muncitorii din Braşov şi TIR-urile din Nevada

Amintirile sale acoperă şi momentul noiembrie 1987, când muncitorii din Braşov au ieşit în stradă pentru a cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi condiţii de viaţă demne. Apoi, amintirile se apropie şi ajung până la un alt moment important, Decembrie 1989, până la filmele copilăriei din serile petrecute în faţa unui aparat video, alături de vecini.

„Îmi aduc aminte anul ’87, aşa ca evenimente istorice, că au trecut muncitorii de la fabrică fix prin faţă ferestrei noastre şi taică-miu s-a dus cu ei. S-a oprit la un moment dat să se alimenteze cu un şpriţ la sora unui prieten care se alăturase grupului şi femeia aia i-a închis în casă. Îmi aduc aminte Revoluţia clar: mergeam de la un etaj la altul să ne uităm la televizor la transmisii, că ba se strica televizorul la unul, ba la altul. Şi-mi aduc aminte de casetele video, se mai făceau seri de video – asta dintre lucrurile frumoase. Stăteau foarte mulţi oameni adulţi, fumau, era un fum de ţigară de-l tăiai cu cuţitul. Îmi aduc aminte scena cu carele romane din filmul lui Kubrick, «Spartacus». Şi-mi aduc aminte un film cu TIR-uri, se numea «Convoiul». Cred că era un film de serie B sau C, foarte prost, cu nişte TIR-uri care tot mergeau şi se tot pierdea câte un TIR pe drum, erau în Nevada undeva“, povesteşte Belc.

A studiat dosarele Securităţii

Pasiunea pentru istorie şi pentru ştiinţele politice l-a determinat ulterior pe Alexandru Belc să urmeze şi un masterat în ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti. Acest lucru avea să-i fie de folos când a început să cerceteze dosarele Securităţii, parte pentru a se documente pentru film, parte pentru a aduce la lumină fapte demult uitate, crime şi abuzuri ascunse încă în negura timpului. Şi pentru a afla adevărul în cazul morţii suspecte a lui Cornel Chiriac, fost critic, muzician şi producător al emisiunii „Metronom“, la postul de radio Europa Liberă, de la care Belc a „împrumutat“ numele filmului. Moartea violentă a lui Chiriac, ucis în 1975, a rămas învăluită în mister până azi, iar mulţi cred şi acum că artistul a fost asasinat la ordinul Securităţii.

cornel chiriac captura youtube

Cornel Chiriac, omul care a sfidat comunismul cu muzica de calitate interzisă de partid. FOTO Captură video

„Cercetarea am început-o cu dosarele de Securitate, cu dosarele lui Cornel Chiriac, dosarele părinţilor lui, apoi cu dosarele celor care îl ascultau, la care am avut acces prin bunăvoinţa lor că mi le-au dat, oameni care au trăit poveşti similare şi mi-au dat şi ei dosarele lor să le citesc. Cei care n-aveau dosare mi-au povestit foarte multe lucruri, chiar poveşti similare cu ce am pus eu în film, literatură pentru atmosferă“, mărturiseşte regizorul.

Şi nu s-a oprit aici. Pentru o documentare cât mai bună, a căutat şi alte resurse. „Mi-a plăcut mult Ruxandra Cesereanu, are o serie de nuvele din perioada comunistă şi mi-au creat aşa o atmosferă. Gabriela Adameşteanu am citit mult. Arhive de la INA Media Pro din Franţa, ei făceau reportaje în România anilor ’70, mai ales cu tineri, se duceau şi pe litoral, filmau şi în universităţi. Ei făceau decent, diferenţa e că nu făceau filme de propagandă. Şi tinerii vorbeau chiar în franceză, vorbeau deschis, spuneau ce-i doare, nu erau anti-sistem, dar îţi puteai da seama şi cum discută, cum vorbesc şi cum se poartă. M-a ajutat să-mi fac cercetarea, să nu văd doar filme de propagandă“, mai spune Belc.

Pe urmele unei crime misterioase

Treptat, documentarea lui Alexandru Belc s-a transformat într-o adevărată anchetă, iar regizorul şi colaboratorii săi au încercat să rezolve cazul căruia nici măcar Poliţia germană nu a reuşit să-i dea de capăt în aproape 50 de ani. Ghinionul a constat în faptul că nimeni nu mai poate să îl găsească pe Mario Gropp, ucigaşul lui Chiriac. 

„Nu am găsit răspuns cert. Eu am discutat mult cu Liviu Tofan pe tema asta. Odată ce nu avem o dovadă că Mario Gropp, cel care a făcut închisoare că l-a ucis pe Cornel Chiriac, mai trăieşte sau e mort, nu puteam accesa dosarul de la poliţia din München. Dacă am deschide dosarul acela, probabil că am afla mai multe. Dar este şi mai greu fără o piatră funerară, că Mario Gropp la un moment dat a dispărut, apoi a fost eliberat, după care a dispărut total. Era german, a fost acuzat de furt şi asasinat, doar că au fost foarte multe lovituri de cuţit. S-au creat mult mit şi mult folclor în jurul lui Cornel Chiriac“, a adăugat Belc.

De altfel, din această adevărată anchetă ar putea să rezulte ulterior un documentar marca Eroll Morris, cel care făcea documentare de investigaţii celebre. „Morris făcea anchete doar din talking heads. Mă tentează, am zis iniţial să angajăm un detectiv în München, să vedem ce e cu Mario Gropp, să vedem dacă îl mai găseşte cineva, dacă mai avem vreo dovadă. A reuşit Liviu Tofan să vorbească cu fratele lui Chiriac. Eu am vorbit cu Mircea Udrescu, care a fost colegul lui de şcoală şi care a scris şi două cărţi despre el. L-am prins în viaţă şi am apucat să vorbesc cu el, a avut multe fotografii personale cu Cornel Chiriac, le-am scanat pe toate, scrisori pe care şi le trimiteau ei“, mai spune el.

Omul care a transmis ideea de libertate prin muzică

Despre Cornel Chiriac, omul care l-a inspirat atât de mult, Alexandru Belc ar putea să vorbească ore întregi. Azi, din păcare, nu mai există o voce ca a lui, care să se opună abuzurilor, crede regizorul.

„Eu mă gândesc la el şi mă gândesc cum ar fi fost astăzi. Îl văd ca fiind un tip al timpului lui. Era foarte conectat şi era omul potrivit, în locul potrivit, la timpul potrivit. Dacă ar fi fost astăzi, probabil ar fi fost un influencer, un youtuber, militant. Probabil nici azi n-ar fi tăcut. Nu găsesc un echivalent al lui azi. El a găsit atunci mijlocul acesta, ca prin muzică să transmită ideea de libertate – dintr-un punct nici nu mai vorbea, nu mai spunea nimic anti-sistem. Îi era şi lui milă la un moment dat de maică-să că avea de suferit în ţară din cauza lui. Nu mai vorbea, doar traducea cântecele, ceea ce era deja foarte important. A tradus «Jesus Christ Super Star», opera rock, în versuri de limbaj arhaic, în română. Traducea, apoi dădea play, mergea banda, apoi citea următorul text şi tot aşa. A reuşit să transmită ideea aceasta de libertate fără să pună degetul pe ea“.

Îmi aduc aminte anul ’87, că au trecut muncitorii de la fabrică fix prin faţă ferestrei noastre şi taică-miu s-a dus cu ei. S-a oprit la un moment dat să se alimenteze cu un şpriţ la sora unui prieten care se alăturase grupului şi femeia aia i-a închis în casă

„Nu avem anticorpi pentru totalitarism“

Arc peste timp, într-o lume în care ororile comunismului au fost uitate, iar multe dintre ideile de atunci par reanimate şi repuse în practică sub masca democratiei, Alexandru Belc admite că se teme că istoria s-ar putea repeta. Chiar dacă niciodată un partid comunist nu va câştiga Occidentul, multe dintre ideile de atunci circulă şi au fost îmbrăţişate din Europa şi până în Statele Unite. De aici şi cele mai negre temeri ale regizorului, care vede în anumite măsuri luate în Europa şi în România un pericol aproape insesizabil pentru tinerii care nu ştiu ce înseamnă totalitarismul şi cum se poate ajunge acolo. Pericolul e şi mai mare din cauză că, spune el, Europa nu are anticorpi pentru aşa ceva, pentru că Occidentul nu a cunoscut direct comunismul. 

De altfel, filmul este dedicat tinerilor şi celor care nu au cunoscut acele vremuri de tristă amintire, adaugă regizorul. „Stânga e mai cool în Vest decât este dreapta. Oamenii sunt mai «stângişti», că nu au avut stânga extremă cum am avut-o noi. Eu adresez filmul celor tineri, nu am încercat să creez neapărat un film de nostalgie pentru cei care au trăit perioada, deşi filmul este dedicat, ei se regăsesc, şi mi-au confirmat lucrul asta. Eu am încercat să împac şi una şi alta. Şi cumva vreau să îl adresez tinerilor născuţi după 2000 şi să le arăt că libertatea e un concept foarte fragil şi foarte uşor de pierdut“, explică regizorul.

„Ordinea socială se schimbă“

Istoria este ciclică, repetitivă, iar asta se întâmplă pentru că omenirea are în general memoria scurtă. Cea mai mare temere a regizorului este că într-o zi vom retrăi acele vremuri, chiar dacă puţin sub altă formă, în alte vremuri şi cu alte personaje. Pandemia şi perioadele de lockdown care au îngenuncheat industriile mondiale au repus pe tapet îngrădirea drepturilor omului. Dacă în multe cazuri autorităţile din întreaga lume au adoptat această linie forţate de împrejurări, ulterior mulţi analişti politici au criticat apetitul şi excesele guvernelor pentru a da restricţii în cazuri în care poate existau şi alte căi de a face faţă problemelor.

„Dacă înţelegi un pic că în istoria recentă a existat un moment cum e cel din film, poţi să te gândeşti că poate reveni oricând. Mă refer la anii ’70 când nu aveai acces, când libertăţile ţi-erau îngrădite. Iată că am avut pandemia – adică lucrurile se pot schimbă foarte repede peste noapte. Şi eu am paranoia asta, mă gândesc de foarte multe ori cum e ca peste noapte să se schimbe tot sistemul social. Eu, fiind aprofundat în lectura despre comunism, mă gândeam cum este ca într-o dimineaţă să te trezeşti şi să se schimbe tot raportul social. Cel care dădea la menghină să devină şeful tău. Cum e să te trezeşti că ţi se naţionalizează casa şi că în 24 de ore trebuie să te muţi cu căţel, cu purcel. Adică toată ordinea asta socială care se schimbă, pe care am trăit-o puţin în pandemie. Este un gând că lucrurile pe care le ai azi se pot schimba peste noapte şi poţi să le pierzi“, mai spune Belc.

Un alt caz care i-a dat fiori pe şira spinării lui Alexandru Belc este scandalul legilor menite să dea puteri aproape nelimitate serviciilor de intelligence, la fel ca în perioada comunistă. „Am urmărit puţin acum ce se întâmplă în spaţiul public şi dezbaterile. Este interesant că revin în actualitate. De orice situaţie de criză, sunt oameni, politicieni care profită să se aşeze. Şi pe război se aşază oameni cu interese. Te uiţi la istorie, îţi dai seama că memoria istorică e ciclică. Uiţi foarte repede. Dar uiţi evenimentele de acum patru ani, uiţi ce s-a întâmplat în 10 august, uiţi de Colectiv. Sunt lucruri care s-au întâmplat foarte repede. Mă gândesc că filmul este o cărămidă mică, dar că poţi să tragi un semnal de alarmă. Dacă vorbeşti, faci teorii. Dar dacă faci un film, este mai accesibil, e un fel mai frumos de a transmite o idee“, a explicat regizorul.

Războiul, dincolo de propagandă

Având şi expertiza masteratului în ştiinţe politice, Alexandru Belc a vorbit şi despre subiectul anului: războiul din Ucraina. „Parcă mi se schimbă părerea la fiecare săptămână. La început eram aşa foarte optimist şi pro-ucrainean şi ziceam: gata, o să câştige. Acum mă îndoiesc că vor câştiga. Sunt destul de pesimist, că mă gândesc la istorie, şi ruşii, chiar dacă nu mai au armata de pe vremuri, au foarte multă populaţie şi vor trimite încontinuu carne de tun, cum a mai făcut Armata Roşie. Este firesc să existe şi propagandă de ambele părţi“, adaugă el.

Tocmai propaganda agresivă dusă de ambele tabere l-a determinat pe Alexandru Belc să încerce să vadă puţin şi dincolo de ceea ce se prezintă zilnic la buletinele de ştiri. În acest caz, munca de documentare este poate chiar mai grea decât cea depusă pentru a afla adevărul în privinţa morţii lui Chiriac, tocmai din cauza propagandei.

„Şi mie mi-e foarte greu să mă documentez legat de evenimentele cotidiene. Când e un eveniment de tipul războiului din Ucraina, cred că ar trebui să deschizi istoria Rusiei. M-am dus şi la rădăcini, am înţeles ce e Kievul, ce reprezintă, ce reprezenta Kievul când Rusia nu era nimic, mi-am dat seama de mizele istorice şi emoţionale ale Kievului. Mai ales astăzi, în fluxul acesta de ştiri, este foarte greu să te informezi. Nu mai citesc ştiri, am început să citesc doar pe Twitter postări făcute de oameni. Dar şi astea sunt greu de triat. Ştirile sunt şi mai subiective, există o direcţie în care trebuie să te duci şi atunci am zis că nu mai citesc ştiri, citesc postări de la cald. Care şi alea sunt manipulative. Cred că trebuie pur şi simplu să te uiţi puţin în urmă şi să vezi ce a dus aici. Noi ştim mult mai puţin decât este de fapt.  Dar trebuie să fim realişti şi să vedem tot contextul, să te detaşezi emoţional de evenimente, dacă vrei să analizezi“, mai spune Alexandru Belc.

Sunt destul de pesimist, că mă gândesc la istorie, şi ruşii, chiar dacă nu mai au armata de pe vremuri, au foarte multă populaţie şi vor trimite încontinuu carne de tun, cum a mai făcut Armata Roşie. Este firesc să existe şi propagandă de ambele părţi.

Provocările unui film de Cannes: „Unii dintre ei au intrat ca la muzeu pe platou“

Alexandru Belc a început proiectul „Metronom“ încă de acum cinci ani. Pe parcurs s-a lovit de o mulţime de probleme, iar pandemia i-a pus cele mai serioase piedici. „Este o ficţiune bine documentată. Am pornit de la fapte reale, de la o documentare foarte, foarte elaborată, dar este un film de ficţiune din toate punctele de vedere, cu toate construcţiile filmului de ficţiune“, şi-a caracterizat el filmul, doar în câteva cuvinte.

O adevărată provocare a constituit-o şi recrearea decorului comunist, tipic anilor ’70, când se petrece acţiunea filmului. „Filmările le-am făcut în apartamente de prin Bucureşti. Exterioarele tot în Bucureşti, foarte greu să faci exterioare, am eliberat străzile de maşini, am curăţat graffitiuri. Ce nu s-a putut curăţa cu vopsea am curăţat în post-producţie. Scoţi aerul condiţionat de peste tot, că e plin – în Bucureşti toate clădirile, fie ele şi monumente istorice, au aer condiţionat. Apartamentele nu mai arată cum arătau atunci, pentru că oamenii şi-au înfrumuseţat casele“, explică regizorul.

Oameni cu experienţă şi tineri învăţăcei

Printre cei mai apropiaţi colaboratori s-a aflat istoricul Liviu Tofan. Pentru a reda şi atmosfera de atunci, a colaborat şi cu alt expert care a venit cu o serie de idei. „Am filmat cu o echipă tânără. L-am avut consilier istoric pe Liviu Tofan, cu care am scris scenariul şi care mi-a spus: uite, acolo era aşa, acolo era aşa, în cuierul ăla trebuia să există o uniformă sau vezi că tabloul ăla cu Ceauşescu era pe partea aia. Adică a avut grijă de detaliile care fac de multe ori diferenţa. Am colaborat şi cu domnul Pompiliu Avram, care a lucrat cu Sergiu Nicolaescu, are experienţă de 40 de ani în film. A fost un atu faptul că el a trăit acea perioadă şi ştia multe. Şi el ne mai trăgea de mânecă, ne zicea că anumite lucruri nu erau aşa cum credeam noi. Eu cumva mi-am asumat, că n-am vrut să-mi iau foarte mulţi oameni care au trăit perioada, ca să nu cad în capcana de film despre comunism. Că puteam să-mi iau o echipă de scenografie şi de costume, de oameni care chiar au lucrat în anii ’70, dar ar fi fost cu totul altfel. S-ar fi dus în altă zonă, de «Goodbye, Lenin!»“, dezvăluie el.

Pe parcursul filmărilor, întreaga echipă a avut o serie de peripeţii. Şi aşa cum se întâmplă uneori, dialogurile actorilor şi micile detalii s-au schimbat de la o zi la alta. Pentru actorii tineri, cei mai mulţi născuţi în anii 1999 şi 2000, cel mai greu a fost să se transpună în perioada comunistă, în nişte ani pe care nu i-au trăit şi despre care nu au învăţat nici măcar la şcoală.

alexandru belc

Alexandru Belc (în tricou cu dungi), în mijlocul echipei sale la TIFF. FOTO: Cristi Nemeş

„Unii actori au intrat ca la muzeu pe platou. Le-am zis: «ăsta e spaţiul, luaţi-l, studiaţi-l». Au luat diafilme, s-au uitat la ele, s-au jucat cu telefonul cu disc, şi-au făcut poze cu el. Le-au plăcut uniformele, costumele, milieurile, televizorul. I-am lăsat să studieze, le-am arătat şi eu imagini, arhive, i-am băgat în atmosferă. Am ascultat foarte multă muzică în platou. Era aşa un fel de petrecere continuă, când nu filmam, continuam petrecerea, ca să îi ţin tot timpul energici, în formă, pentru că erau zile lungi de filmare“, adaugă regizorul.

„Metronom“ a aprins focul

Admite acum, după ce filmul s-a dovedit a fi un uriaş succes, că nu a fost deloc simplu: „A fost greu, dar a venit cumva natural. Fiecare proiect pe care l-am făcut a fost ca să încerc să îmi depăşesc nişte limite pe moment“. În schimb, regizorul recunoaşte că nu se aştepta să aibă asemenea succes şi să dea lovitura tocmai la Cannes, în cetatea europeană a filmului. De altfel, regizorul a avut chiar o ezitare iniţial.

„Nu mă aşteptam, pentru că nu mai am discernământ. L-am văzut de atâtea ori la montaj şi nu mai ştiu dacă e bun, dacă e prost. La un moment dat am început să îl scot în lume, l-am arătat oamenilor din industrie, câte un editor, şi ziceau că e bun, e în regulă, funcţionează, poate mai modifici acolo o virgulă, poate mai muţi un cadru. Chestii punctuale, mici, iar eu nu mai ştiam dacă e bun sau prost. Când a fost selectat la Cannes, a fost chiar o surpriză, pentru că nu mă aşteptam. Mi s-a părut aşa arogant să îl trimitem – când am discutat noi în ianuarie că îl trimitem la Cannes nici nu eram gata cu editarea. Am zis: nici nu ştim dacă e bun, nu avem nici sunetul făcut, treaba voastră! Mi se pare hazardant. Dar când am primit confirmarea, nici nu ştiam dacă să mă bucur sau nu“, rememorează regizorul.

Însă filmul nu a impresionat doar la Cannes. „Metronom“ a smuls ropote de aplauze şi la alte festivaluri importante europene, inclusiv la TIFF, în Cluj. „Am mai fost la Berlinale, care e cu totul altfel festivalul. Proiecţia în sine a fost foarte reuşită, feedback-urile pe care le-am primit, review-urile la fel – există şi riscul că tu arăţi filmul la Cannes, dar dacă primul review din presă este prost, apoi unda de şoc se duce şi toţi îl preiau aşa“ mai spune Alexandru.

El a explicat şi care au fost punctele-forte ale filmului şi cum a reuşit să impresioneze nu doar pe Coasta de Azur, ci pe întregul continent. Actorii, muzica şi întreaga poveste au făcut ca filmul să fie atât de bine primit.

„Le-a plăcut povestea asta de dragoste cu fata. Le-a plăcut de ambele fete, de actriţele principale. Toată lumea era fascinată de actriţe – de Mara Bugarin şi Mara Vicol. Li s-a părut o performanţă ca două actriţe la început de drum să ducă roluri aşa de complicate. Cred că sunt nişte roluri grele. Le-a plăcut că există muzică occidentală. Au fost review-uri care au spus că este cel mai bine folosit The Doors într-un film până acum – sunt nouă minute şi jumătate de The Doors în care e chiar folosit cu cap. Am folosit «Light my fire». Am luat varianta lungă dintr-un live, care are o parte instrumentală, o coadă, şi ţine şase minute fără voce. A fost bine primit din punctul ăsta de vedere pentru că a avut aşa un aer proaspăt“, a mărturisit regizorul.

Criticile legendarului Thierry Fremont

Alexandru Belc a vorbit şi despre discuţia cu celebrul Thierry Fremont, dar şi despre detalii mai puţin plăcute: „păcatele“ şi stereotipurile filmului românesc. „Mi-a zis chiar directorul festivalului, Thierry Fremont, când ne-a primit, că a văzut toate filmele care s-au făcut în pandemie şi că noul val de filme româneşti nu mai spune deocamdată nimic. El a spus şi că filmul nostru este singurul care s-a dus cumva mai adânc în gen şi că asta e soluţia şi ăsta e viitorul filmului românesc: să îţi depăşeşti genul. Filmul românesc s-a cam plafonat. Se fac filme cu cadre lungi, în care doar se vorbeşte şi nu mai este loc pentru filmele astea. Toate ţările care fac film de autor supravieţuiesc doar cu autori care îşi depăşesc stilul şi genul. Păcatul filmului românesc e că a rămas în genul lui şi trebuie să şi-l depăşească“, e analiza la obiect făcută de o somitate a filmului francez şi mondial.

Film mare, buget mic

Deşi bugetul pentru „Metronom“ nu a depăşit o jumătate de milion de euro, filmul a concurat cu succes pelicule cu un buget pornind de 20-30 de milioane de euro, din ţări ca Franţa, Italia sau Germania, unde există o adevărată industrie şi a căror cinematografie nu se poate compara cu cea din România. De altfel, Alexandru, ca toţi regizorii şi producătorii români, a simţit limitările date de lipsa banilor.

Însă cea mai mare problemă rămâne, spune el, lipsa apetitului publicului din România pentru filmele româneşti: „Nu e uşor, pentru că cei mai mulţi bani se duc în salariile echipei. Sunt bani puţini şi nimeni nu e mulţumit financiar nicio clipă, dar până la urmă reuşeşti să găseşti, să faci filmul şi să mulţumeşti pe toată lumea. Dar nu asta e buba, ci ce faci cu filmul în România, că nu ai unde să îl exploatezi, nu sunt săli“.

Pe acest fond, în care statul a lăsat după Revoluţie cultura pe ultimul plan, alături de educaţie, viaţa de artist nu e neapărat cea mai uşoară. Cel puţin Alexandru Belc, ca regizor, recunoaşte că nu s-ar putea întreţine de pe urma filmului şi că e nevoit să lucreze la nenumărate alte proiecte: „Nici eu nu trăiesc doar din asta, nu am cum. Pentru că şi durează mult. Poate dacă ar dura mai puţin, ai putea să trăieşti modest. Dar eu trăiesc totuşi modest doar pentru că am alte joburi extra. În niciun caz nu trăiesc doar din filmele pe care le fac o dată la cinci ani“.

Mi s-a părut aşa arogant să îl trimitem – când am discutat noi în ianuarie că îl trimitem la Cannes nici nu eram gata cu editarea. Mi se pare hazardant. Dar când am primit confirmarea, nici nu ştiam dacă să mă bucur sau nu.

Vă mai recomandăm şi:

Românca miliardară din SUA care a ajutat sute de mii de ucraineni. „Nu m-au crezut, aveau îndoieli că se va ajunge aici”

Destrămarea Federaţiei Ruse, între binecuvântare şi risc major pentru Occident. Avertismentul unui general român

Cluj-Napoca


Ultimele știri
Cele mai citite