Burnout, sindromul muncii în exces, cum ne afectează. Psihoterapeut: Se poate ajunge la AVC, atac de cord ori suicid
0
Dacă ne simţim permanent obosiţi, epuizaţi, lipsiţi de energie, iar activitatea pe care o depunem ne-a suprasolicitat şi am rămas fără resurse este posibil să suferim de sindromul burnout.În această situaţie trebuie de cerem ajutorul unui psihoterapeut pentru că sănătatea ne este pusă în pericol.
Persoanele care dezvoltă acest sindrom devin în timp pesimiste, cinice, resimt frustrare în legătură cu activitatea lor, atitudinea lor pare indiferentă, detaşată, uneori tind să se izoleze sau să fugă de responsabilităţi. Scade stima de sine, încrederea în propriile capacităţi şi realizări, subiecţii simt că ceea ce fac este neapreciat şi nesemnificativ, scade capacitatea de concentrare a atenţiei, creativitatea şi spontaneitatea.
Deşi clasificările internaţionale ale maladiilor nu includ sindromul burnout în categoria afecţiunilor psihice, acesta este un fenomen recunoscut de experţi şi foarte răspândit în societatea actuală. Vladimir Ungureanu, psihoterapeut, ne învaţă cum să gestionăm această criză şi ne îndeamnă să cerem ajutorul unui specialist.
Adevărul: Ce este sindromul burnout ?
Psihoterapeut Vladimir Ungureanu: Când spunem burnout, vorbim despre semne şi simptome rezultate în urma unui stres profesional cronic care nu a fost gestionat o bună perioadă de timp. Mai exact, vorbim despre epuizare fizică, mentală, emoţională, afecte negative ori cinism în relaţiile profesionale, sentimentul de ineficienţă în muncă sau evaluarea negativă a propriilor realizări. Există disensiuni în lumea academică legate de conceptualizarea burnout-ului şi nu este încă un consens referitor la definiţia şi criteriile de diagnostic. Acest lucru se întâmplă pentru că este destul de greu de separat de alte fenomene (ex. nemulţumirea legată de locul de muncă) ori de alte probleme de sănătate (despresie, sindrom de stres post-traumatic, sindrom de oboseală cronică).
Deşi fenomenul de burnout este studiat încă din 1974, atunci când a fost observat, abia în 2019 Organizaţia Mondială a Sănătăţii l-a inclus în clasificarea internaţională, precizând că burnout-ul descrie experienţe legate strict de contextul ocupaţional. Cu alte cuvinte, nu doar persoana este responsabilă în totalitate de ceea ce i se întâmplă ci şi factorii ce ţin de mediul de lucru contribuie în bună parte la întreaga experienţă negativă.
Cum se manifestă?
Când vorbim de manifestare este indicat să ne gândim la burnout ca la un proces de eroziune care are loc pe mai multe planuri şi se întinde pe parcursul unor luni de zile, nu apare peste noapte. Adeseori convingerea comună este că burnout-ul este egal cu epuizarea. Desigur, epuizarea este poate pilonul central şi aduce cele mai multe manifestări însă nu reflectă complexitatea întregului fenomen. Spre exemplu, modul în care sunt afectate relaţiile cu ceilalţi, atât în mediul de lucru cât şi personal reprezintă o altă latură a fenomenului. O zicală spune că “Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”.
Gândiţi-vă la o persoană care intră în câmpul muncii dornică să se afirme, energică, gata de noi responsabilităţi, cu un nivel de productivitate crescut dar care întâmpină stres şi respectiv oboseală în urma efortului depus. Nimic neobişnuit până aici. Stresul şi oboseala unei zile de muncă sunt efecte previzibile. Stresul ca fenomen natural este în sine bun, ne ajută să creştem, să depăşim bariere, ne provoacă să ne auto-actualizăm. Problema apare atunci când expunerea la situaţii stresante devine îndelungată, mediul este nesigur, predictibilitatea şi controlul sunt reduse iar persoana nu are mecanisme sănătoase de gestionare a întregii situaţii.
Povestea de mai sus s-ar opri aici, ceea ce ar fi dezirabil, dacă persoana ar şti să se recupereze, să se odihnească, ar dezvolta comportamente care să susţină sănătatea mentală şi ar avea parte de un mediu de lucru care l-ar susţine.
Se întâmplă în schimb ca zilele solicitante să se adune din ce în ce mai mult. Persoana să compenseze prin a depune şi mai mult efort. Apare starea de iritabilitate, poate o uşoară anxietate, un sentiment de frustrare, o amânare a deciziilor, o incapacitate de a se concentra. Se instalează oboseala şi apar somatizări (dureri de cap, tensiune arterială crescută, palpitaţii), probleme cu somnul şi cu apetitul.
Dacă mai adăugăm şi un context de muncă toxic, cu volum ridicat de sarcini, cu lipsa autonomiei, a controlului şi a recunoaşterii meritelor, rol profesional difuz, presiunea execuţiei sarcinilor într-un timp scurt, lipsa sprijinului din partea managerilor ori lipsa de claritate în comunicare, atunci întreaga situaţie devine solul propice pentru cultivarea oboselii cronice. Iar de aici lucrurile merg doar în jos: persoana începe să îşi neglijeze propriile nevoi, devine apatică ori cinică, începe să nege problemele apărute, se izolează social şi trăieşte un sentiment general de nemulţumire faţă de sine şi de ostilitate.
Apar întrebări care pun la îndoială propria competenţă şi sapă încrederea în sine, şi chiar fantezii, ca o reacţie de evadare în imaginar (e.g. Dacă mor în drum spre birou, nu voi mai fi nevoit să muncesc). Desigur, nu este necesar ca evenimentele din acest scenariu să fie urmate cu exactitate. Avem moduri proprii de a face faţă stresului şi nesiguranţei. Exemplu de mai sus este doar pentru a reda o imagine a burnout-ului ca proces. Pana aici ne-am uitat doar la persoană dar este şi responsabilitatea locului de muncă să asigure un mediu care să nu fie propice dezvoltării burnout-ului.
La ce poate duce dacă este netratat, care sunt pericolele?
Apar probleme grave de sănătate atunci când burnout-ul devine o stare de fapt, încorporat în vieţile noastre şi ajungem să convieţuim “să ne obişnuim” cu el. Poate apărea colapsul mental şi fizic. Se poate ajunge la atacuri de panică, depresie, AVC (accident vascular cerebral), atac de cord ori suicid. În Asia fenomenul este atât de răspândit încât în cultura japoneză există termenul de Karōshi - moarte cauzată de suprasolicitare profesională.
Ce categorii profesionale sunt cele mai vulnerabile?
La începutul cercetărilor pe acest fenomen se credea că reprezintă o categorie de risc cei ce activează în profesii care necesită un nivel ridicat de responsabilitate şi interacţiune frecventă cu oamenii (ex: personal medical, educatori, asistenţi sociali, controlori de trafic aerian). Cu timpul s-a observat că fenomenul este extins şi capătă amploare şi în alte medii: în mediul organizaţional unde sunt afectaţi atât manageri cât şi angajaţi, antreprenoriat, producţie ori retail. A fost nevoie de o schimbare de paradigmă iar acum ştim din literatura de specialitate că un predictor important pentru burnout este mai degrabă modul în care persoana se potriveşte cu locul de muncă şi invers. Uneori simptomele burnout-ului sunt vizibile şi în cazuri în care nu există un job ori un loc de muncă, acolo unde activitatea implică un efort prea mare raportat la resurse. Spre exemplu în cazul studenţilor, a părinţilor (parenting burnout), a persoanelor care se străduiesc să gestioneze implicaţiile unui diagnostic (ex. diabet, tulburare de spectru autist).
Când să se apeleze la psihoterapeut, cum ne poate ajuta el?
Cu cât mai devreme cu atât mai bine. Recuperarea de după burnout este un proces lent şi de durată. Nu este nimic miraculos şi nici nu se întâmplă peste noapte. Este vorba despre schimbarea stilului de viaţă. În acest caz, spre exemplu, psihoterapeutul poate ajuta în dezvoltarea şi menţinerea unor comportamente noi, în organizarea timpului ori în identificarea şi abordarea barierelor care împiedică dezvoltarea flexibilităţii psihologice. Omul poate învăţa în cabinet cum să îşi bazeze acţiunile din viaţa de zi cu zi pe valori şi nu pe emoţii ori gânduri, poate explora ruşinea ori vina care apar de regulă ca răspuns la reajustarea efortului, ori poate învăţa tehnici de relaxare.
Având în vedere contextul epidemiologic actual, este lesne de înţeles că în acest moment o bună parte din populaţie lucrează de acasă. Mai este burnout-ul o problemă în acest caz?
Surprinzător, da. Telemunca vine cu o anumite libertate, iar această libertate are două tăişuri. Pe de o parte este minunat că avem libertatea de a ne regândi stilul de viaţă şi de a ne proiecta spaţiul în care lucrăm. De cealaltă parte este dificil, pentru că această libertate “totală” vine cu o lipsă a regulilor şi a graniţelor. O altă responsabilitate în plus pentru noi: să le stabilim.
Dacă înainte două medii îndeplineau două funcţii diferite, acum avem acelaşi mediu care trebuie să acopere atât partea de muncă cât şi cea în afara muncii. Existau anumite ritualuri şi deprinderi care făceau trecerea între medii: ne îmbrăcam într-un anumit fel pentru job, parcurgeam un anumit drum până acolo, exista o separare fizică între acasă şi muncă.
La fel cum, de cele mai multe ori, când părăseam clădirea în care munceam ştiam că munca s-a încheiat pe ziua respectivă. În lucrul de acasă toate aceste graniţe sunt difuze. În plus, atunci când nu există o supervizare mai îndeaproape, există riscul să ne abandonăm în muncă, poate ca o dovadă de productivitate sau poate ca o nesiguranţă referitoare la stabilitate locului de muncă. Toată perioada a schimbat modul în care ne conectăm cu ceilalţi, iar în cazul persoanelor care nu au relaţii apropiate ori locuiesc singure, munca poate deveni un refugiu. Toate acestea pregătesc solul pentru dezvoltarea simptomelor specifice burnoutului.
Ce pot face cei apropiaţi persoanei atunci când observă simptome specifice burnout-ului?
Cred că este important să se ferească să normalizeze astfel de stări. “Lasă că o să îţi treacă. Toată lumea e obosită. Aşa e viaţa!”. Este o normalizare toxică şi tot ce face e să pună presiune pe persoană şi să îi întărească ideea că nu face sau nu este suficientă. Este important să învăţăm să îl ascultăm pe celălalt acolo unde există disponibilitate de a vorbi despre ceea ce i se întâmplă. Ştiu, sună deja a clişeu. E important să auzim ce ne spune celălalt, verbal sau comportamental, fără să judecăm şi fără să sărim cu sfaturi, fără să devenim un minimalizator al suferinţei celuilalt, să auzim pentru a înţelege nu pentru a răspunde. În alte cazuri, oamenii nu vor să se deschidă cu privire la suferinţa prin care trec. Ce ne semnalează poate, este că nu pot privi problema în faţă sau că nu sunt conştienţi de existenţa ei. Nici nu contează motivul. Ce putem face atunci, dacă ne asumăm, este să creăm spaţiu şi în mod gentil şi asertiv doar să îi comunicăm celuilalt ce observăm schimbat în starea sau în comportamentul lui.
Vladimir Ungureanu are 29 de ani, locuieşte la Cluj-Napoca şi este psihoterapeut în supervizare, specializat în Hipnoză Clinică şi Terapie Ericksoniană. Îşi desfăşoară activitatea în cadrul Clinicii Oana Nicolau din Bucureşti şi în cadrul Cabinetului Individual. Este voluntar şi colaborator în asociaţii implicate în lupta împotriva cancerului şi alege să lucreze pro bono în cazurile cu diagnostic oncologic. Vladimir Ungureanu a absolvit Master de Cercetare Clinică şi Optimizare Comportamentală la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Bucureşti. Este psihoterapeut în cadrul Asociaţiei PsyHealth, voluntar şi colaborator în cadrul Asociaţiilor MagiCamp şi Brigada AntiCancer.
Un fenomen asociat muncii, nu o maladie
Sindromul ''burnout'', cunoscut şi sub denumirea de epuizare vitală, din cauza căruia persoanele afectate se simt excesiv de obosite, lipsite de energie, demoralizate şi iritabile, ar putea fi asociat cu o afecţiune cu potenţial letal, conform unui studiu realizat în Statele Unite, citat de Press Association.
Fibrilaţia atrială este cea mai frecventă formă de aritmie cardiacă, o dereglare a ritmului normal de funcţionare a inimii.
Se estimează că aproximativ 17 milioane de persoane din Europa şi 10 milioane din Statele Unite vor suferi de această problemă de sănătate până anul viitor, având astfel un risc mai mare de infarct, accident vascular cerebral şi deces. Conform studiului, participanţii care prezentau cel mai ridicat nivel de epuizare vitală aveau un risc de 20% mai mare de a dezvolta fibrilaţie atrială comparativ cu cei care nu prezentau semne de sindrom ''burnout''. În studiul publicat în European Journal of Preventive Cardiology, oamenii de ştiinţă au notat că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înţelege mai bine concluziile şi pentru a identifica modul în care pacienţii pot fi ajutaţi.
''Epuizarea vitală este asociată cu un nivel ridicat de inflamaţie şi activarea accentuată a răspunsului fiziologic al organismului la stres. Când aceste două lucruri sunt declanşate cronic, pot avea efecte grave şi dăunătoare asupra ţesutului cardiac, ceea ce ar putea duce în cele din urmă la dezvoltarea acestei aritmii'', a declarat Parveen Garg.
Sindromul ''burnout'' a fost inclus în 2019 în Clasificarea internaţională a maladiilor a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), care serveşte drept bază pentru stabilirea tendinţelor şi statisticilor în domeniul sanitar.
Registrul OMS precizează că burnout-ul "se referă în mod specific la fenomene asociate contextului profesional şi nu ar trebui să fie utilizat pentru a descrie experienţele din alte domenii ale vieţii". OMS a precizat ulterior că sindromul "burnout" este "un fenomen asociat muncii" şi nu o maladie.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
