Preoţii armatei române, misionari creştini în Ucraina pustiită de cel de-Al Doilea Război Mondial

Luptele pe care armata română le-a dus pe frontul estic împotriva sovieticilor, în cel de-Al Doilea Război Mondial, au avut urmări puternice în plan religios. Sute de preoţi militari, mobilizaţi înainte de începerea conflagraţiei, au readus printre comunităţile întâlnite de armata română pe teritoriul Ucrainei dreptul la credinţa ortodoxă. Sovieticii transformaseră bisericile în depozite, iar cununiile şi botezurile erau interzise de 25 de ani.

Participarea preoţilor în războaie a fost legiferată după prima conflagraţie mondială, când ministrul de război, generalul Ioan Răşcanu, se adresa Parlamentului României, în aprilie 1921, considerând că ”armata nu se poate dispensa de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii”, în vederea adoptării unui suport legislativ privind organizarea unui serviciu preoţesc permanent al armatei.

Astfel, proiectul legii de organizare a clerului militar a intrat în dezbatere în cursul lunii aprilie 1921, legea fiind promulgată prin înaltul Decret Legal, la 20 iulie 1921. Din 1924, a fost instituit în cadrul Ministerului de Război, ca o structură distinctă, Inspectoratul Clerului Militar având în frunte un episcop militar, numit ”episcop de Alba Iulia”, cu grad de general. 

Legislaţia privind asistenţa religioasă în armată avea să fie îmbunătăţită până la intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial. Din 1937, ajungea episcop militar arhiereul Partenie Ciopron şi învestit în funcţie de rege, la Castelul Peleş. 

Intrarea armatei române în cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de trupele Axei, la 22 iunie 1941, găsea clerul militar format din episcop general de brigadă şi un protopop, colonel la conducerea Episcopiei militare, 18 preoţi de corp de armată, care aveau gradul de locotenent-colonel sau maior, 88 preoţi de garnizoană, maiori, alţi 200 urmând să fie mobilizaţi. (Ştefan Pâslaru, 23 aprilie 1921. Legiferarea organizării clerului militar, în Revista de Istorie Militară)

Preoţii pătrundeau în armată prin concurs, pentru clerul militar activ, şi prin apelul la mobilizare, pentru ceilalţi preoţi. Repartizarea la unităţi se făcea, de preferinţă, în aceeaşi garnizoană din care proveneau, astfel încât să fie cât mai cunoscuţi trupei. 

”În timpul luptelor, indiferent de locul în care se găsea, în prima linie, la postul de ajutor regimentar sau în rezervă, preotul era prezenţă activă şi indispensabilă. El asigura oficierea Sfintei Liturghii în zilele de duminică şi la marile sărbători, în biserică, în tabară, sub un cort deschis care să servească de altar, sau sub cerul liber, având la dispoziţie două mese, din care una să servească drept masă a altarului, iar cealaltă în loc de proscomidier. Dacă Regele sau un membru al familiei regale asista la Sfânta Liturghie, el trebuie primit cu Sfânta Cruce şi Evanghelia, preotul fiind îmbrăcat în odăjdii”. (”Preoţi în tranşee”, autori Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu)

De cele mai multe ori, în timpul luptei, preotul stătea alături de medici la postul de prim-ajutor regimentar. Dacă era posibil, înainte de începerea luptei, săvârşea un serviciu religios şi binecuvânta trupa, însoţind aceasta de o cuvântare de îmbărbătare, întemeiată pe credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

Clericii militari români au avut rolul de misionari pe frontul estic

Realitatea pe care armata română o descoperea cu fiecare metru avansat în teritoriul Uniunii Sovietice impunea transformarea preoţilor militari în misionari creştini pentru populaţia civilă. Bolşevicii au desfăşurat timp de peste două decenii o politică de distrugere a vieţii religioase în teritoriile ocupate de Armata Roşie. 

Satele din Ucraina au fost cele mai lovite de tăvălugul comuniştilor de suprimare religioasă. Bolşevicii le-au pângărit lăcaşurile sfinte, dându-le o întrebuinţare laică, în multe sate sau oraşe bisericile devenind cămine culturale sau cinematografe, chiar simple depozite de materiale. Clericii militari români au trecut la refacerea sfintelor lăcaşuri. 

”Sunt fericit a vă raporta că ne-am învrednicit să terminăm opera de completă renovare a bisericii din satul Tschujuntscha-Crimeea, 12 km de Simferopol, ce fusese pustiită şi batjocorită de sălbăticia comunistă. Cu suma de 160.000 lei, adunată din contribuţia ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei acestui batalion(…) am izbutit să redăm cultului divin această biserică(…). Şi acum, găsindu-ne la sfârşitul şi în faţa acestei frunoase şi mult grăitoare opere, permiteţi-mi, vă rog, să fac câteva aprecieri şi la adresa aceluia din iniţiativa căruia s-a făcut, unde s-a străduit şi a pus mult suflet pentru realizarea ei, preotul căpitan Stavăr Popoiu, confesorul batalionului nostru”, scria în raportul din 12 mai 1942 maiorul Gh. Mareş, comandantul Batalionului 23 Vânători de Munte.

Opera militarilor români de a reclădi lăcaşele de cult a impresionat populaţia băştinaşă, care avea să îşi transmită recunoştinţa prin intermediul unei adrese a Bisericii Autocefale Ortodoxe Ucrainiene din 27 noiembrie 1941 către părintele Traian Petrica, confesorul Diviziei I Infanterie.

”Comitetul bisericesc din Kriwoj-Rog vă mulţumeşte, părinte pentru ajutorul dat unui şir de biserici ortodoxe în oraşul Kriwoj-Rog, precum şi în împrejurimile lui. Ajutorul dat de sfinţia voastră mult timp se va păstra în inimile credincioşilor şi a comitetului bisericesc. În drumul trecut de sfinţia voastră prin meleagurile eliberate de bolşevism aţi văzut completa distrugere a sfintelor biserici şi numai un mic număr de biserici, care prin minune au rămas. Aţi văzut bucuria mare a credincioşilor, manifestată la renaşterea bisericilor(…)”. (”Preoţi în tranşee”, autori Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu)

După un sfert de secol de vid religios, care rupsese de ortodoxie familiile din spaţiul cotropit de Armata Roşie, preoţilor români le-a revenit misiunea să restabilească starea normală. "În Transnistria am botezat 636 copii, între care 40 copii din familii catolice", mărturisea preotul căpitan Fărtăiş Zaharia, într-un raport care se găseşte acum în Arhivele Militare Române.

În luptele de la Freundental, Dalniţki, Tătarca şi Suhai-Liman acelaşi preot s-a îngrijit de răniţi şi de nmormântarea celor căzuţi la datorie, a împresurat mormintele cu brazde şi a înconjurat cimitirul cu gard de sârmă, a fotografiat fiecare mormânt etc.    Preotul căpitan Grigore Alexandru din Regimentul 23 Infanterie sintetiza în Registrul de activitate: că în timp de cinci luni a oficiat 101 servicii divine, a ţinut 66 predici în română şi rusă şi două în germană. A botezat 1904 copii de vârste cuprinse între o săptămână şi 22 ani (885 băieţi şi 1019 fete), adăugaţi la cei 487 botezaţi şi în Odessa (total, 2391 creştinaţi), a organizat patru cimitire, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii, exprimând "religiozitatea poporului nostru, au înălţat nouă prea frumoase troiţe (..), semănate pe întinsul Crimeei, în satele unde şi-au avut misiunea şi pe unde duhul păgân al comunismului adusese în loc teroare şi mizerie" De asemenea, acelaşi om a vegheat renovarea unei biserici, a sfinţit alte două, a spovedit şi împărtăşit 1942 ostaşi, a parcurs 1000 km cu regimentul şi 1140 km singur. (”Preoţi în tranşee”, autori Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu)

Preotul căpitan Barbu I. Gheorghe, confesor al Regimentului 82 Infanterie, înregistra printre altele că după o recunoaştere a satului Spiridonovka, unde au avut loc lupte de durată şi destul de crâncene , lipsa bisericii l-a determinat să organizeze într-o remiză de colhoz un altar cu icoane şi candele. ”Cu sprijinul primarului, a împrumutat din sat şi câteva icoane ucrainene, aşezându-le în acest altar improvizat şi, sfinţindu-l, a început serviciul divin la care au luat parte atât ostaşii, cât şi sătenii”. 

Preotul Veron Muşatescu, confesorul Regimentului 22 Infanterie, facea o descriere relevantă pentru condiţiil în care se desfăşurau slujbele de botez: ”Am observat cu acest prilej dorinţa arzătoare a ucrainienilor de a se creştina(…). Era suficient să te vadă îmbrăcat în reverendă, ca să-ţi dea tot respectul preotului. Când te vedeau oficiind serviciul divin, ochii lor, numaidecât, se umezeau şi erau scăldaţi în lacrimi. Botezurile săvârşite au fost cerute de ei; când auzeau de slujbă veneau în număr mare şi cu lacrimi în ochi îşi învăţau copii de a face semnul sfintei cruci”. (Comandor dr. Ilie Manole, ” Preoţii şi oştirea la români”)

Preotul Veron Muşatescu a relatat, de asemenea, că cereau să fei botezaţi ucraineni de 16, 19 sau 32 ani, lucru ce dovedeşte ataşamentul populaţiei faţă de religia ortodoxă. 

”De multe ori soldaţi şi ofiţeri români au devenit naşii copiilor ce erau botezaţi de către clericii militari. La un astfel de ritual a participat chiar generalul I.Şteflea care, împreună cu soldaţii şi ofiţerii din Divizia a III-a Infanterie pe care o comanda, au devenit naşi pentru aproape 4000 de copii. Sunt pomenite, de asemenea, darurile substanţiale pe care copii le primeau din partea naşilor lor, soldaţi şi ofiţeri români. Asemenea întâmplări nu sunt fapte izolate, ci componente permanente ale comportamentului trupelor române, expuse în numeroase documente ale clerului militar.” (”Preoţi în tranşee”, autori Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu)

Localnicii se adresau preoţilor militari români pentru a oficia slujbe de cununie, rapoartele şi dările de seamă ale clericilor având numeroase exemple de persoane care solicitau aceste servicii, deşi se căsătoriseră cu mulţi ani înainte.

”Cu toată bogata activitate pe linie militară, ce o desfăşurau şi în condiţiile dificile de front, feţele bisericeşti din oştirea română nu au refuzat niciodată să acorde acest ajutor localnicilor. Bariera de limbă nu a constituit un impediment, cu ocazia serviciilor religioase apelându-se la un interpret, fapt ce nu micşora cu nimic momentul deosebit pe care-l trăiau atât civilii, cât şi militarii. Pentru aceste servicii de încreştinare, fie ele botezuri sau cununii, preoţii militari eliberau documente care le certificau valabilitatea, acte ce dovedesc, o dată în plus, activitatea misionar-creştină desfăşurată în rândurile localnicilor”. (”Preoţi în tranşee”, autori Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu)

Preot buzoian, printre misionarii creştini din Armata Română

Printre clericii care au îmbrăcat haina militară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost şi teologul buzoian Nicolae C. Petrache. Născut în 1907, la Săgeata, preotul Petrache  avea gradul de căpitan când a fost trimis în război. A fost mobilizat în cadrul Brigăzii 1 Mixtă Munte.

Urma să fie decorat cu ”Virtutea militară”, clasa a cincea, motivarea fiind următoarea: ”În tot timpul campaniei, părintele căpitan Nicolae Petrache a desfăşurat o entuziastă activitate misionară, dovedind calităţi neîntrecute de preot militar. În Ucraina, unde armata era privită cu îndoială, prin marele devotament ne-a asigurat înţelegerea şi supunerea populaţiei civile. A realizat deschiderea a 15 biserici, pângărite de bolşevici, înfiinţarea a 5 capele religioase şi a creştinat 649 copii, fiind ascultat de mii de credincioşi. A îndeplinit în condiţii strălucite opera de duhovnic al ostaşilor acestei brigăzi”. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu)

Din însemnările preotului căpitan Nicolae Petrache aflăm cât de greu erau obţinute izbânzile în plan religios şi cu câte sacrificii: "Sub bombardamentul aviaţiei şi sub traiectoriile artileriei inamice am terminat renovarea bisericii Kirilovka (Cuban). În ziua de 12 septembrie, în prezenţa domnului general C. Vasiliu Răşcanu şi a locotenent-colonelului Comişel Pantelimon, am sfinţit acest altar de credinţă creştină a vânătorilor de munte. În această zi, bombardamentul de aviaţie şi artilerie inamică a fost aşa de intens încât în câteva momente glasul de rugă a fost complet acoperit de zgomotul asurzitor al proiectilelor şi bombelor (...). Biserica din Kirilovka va vorbi viitorului despre urme româneşti în Caucaz". La plecarea diviziei, pe uşă a fost lăsat mesajul "Respectaţi acest sfânt lăcaş". (Arhivele Militare Române, fond M.St.M., Microfilme)