Cum erau văzuţi hingherii pe vremuri: „După ce prind animalul, îl duc târâş şi strâng cu putere grumazul câinelui cu un cleşte“

Meseria de hingher are o lungă istorie şi la fel de vechi este şi dispreţul cu care este privit „călăul“ de câini. Munca prestată acum de angajaţi ai serviciilor de ecarisaj era, pe vremuri, apanajul exclusiv al romilor, aceiaşi care acceptau meseriile de călău sau cioclu. Un articol din presa interbelică evidenţiază faima rea de care aveau parte hingherii.

”Persoană, în serviciul de ecarisaj, care se ocupă cu prinderea şi exterminrea câinilor fără stăpân”, este explicaţia din DEX pentru cuvântul ”hingher”. Dicţionarul îl prezintă, de asemenea, ca fiind sinonim cu ”călău”.

În mai toate descrierile, un hingher este considerat un om rău, fără milă, care prinde şi ucide animale nevinovate. Părinţii îşi speriau copiii, spunând că dacă nu sunt cuminţi, vine hingherul şi-i ia. Imaginea lor s-a degradat atât de mult în timp, încât a ajuns ireparabilă. Deja este nesemnificativ că hingherii au contribuit la reducerea incidenţei sau eradicarea unori boli parazitare sau infecţioase, printre care rabia, sau turbarea, una dintre cele mai periculoase.

Nu de puţine ori, presa zilelor noastre a relatat incidente despre agresiuni cărora hingherii le-au căzut victime, dar şi despre abuzuri ale acestora în timpul acţiunilor de capturare a maidanezilor, transformate în scene greu de suportat. ”Prinzătorul de câini” produce fiori în continuare printre iubitorii de animale, în ciuda faptului că şi-au ”îndulcit” metodele de lucru.

"Adesea, unii ne scuipă când ne văd, ne consideră ultima specie de oameni, gata să ucidă cu sânge rece un animal cum e câinele. Numai că nu o facem de capul nostru, ci în urma unor sesizări, şi îşi inchipuie că adunăm câinii de pe străzi pentru a-i ucide. Nimic mai fals!", declara un hingher pentru o publicaţie locală.

Un articol din presa interbelică, descoperit de Adrian Constantin, profesor de istorie din Buzău, evidenţiază faima rea de care aveau parte hingherii. Presa din epocă îşi manifesta indignarea:

„Nici o atribuţie omenească nu e mai degradantă ca aceea de hingher sau călău. Sistemul, mai mult decât barbar cum se prind câinii vagabonzi, denotă gradul de civilizaţie şi de umanitate. (…) Face o impresie penibilă priveliştea cum câinii prinşi se zbat în jbilţul de sârmă al acelor baragladine de hingheri, care ziua se îndeletnicesc cu prinderea câinilor, iar noaptea operează prin curţile cetăţenilor. Pe lângă aceasta, hingherii barbari până la cruzime, după ce prind animalul, îl duc târâş şi strâng cu putere grumazul câinelui cu un cleşte de o colosală mărime, până ce-i sfarmă cartilagele”, scriau ziariştii publicaţiei „Apărătorii patriei”, în ediţia din 1 noiembrie 1922.

Sursa: facebook.com/buzaulvechi.oldbuzau

Ioşca, şeful hingherilor din Buzău

Hingherii serviciului de ecarisaj aflat în slujba municipalităţii buzoiene au avut multă vreme o dotare rudimentară, fiind văzuţi cu căruţe până la finele anilor ‘60. Erau puţini la număr, pentru că nu era dezordinea de astăzi legată de câinii fără stăpân, spune istoricul Valeriu Nicolescu, şi erau conduşi de un personaj slut, pe nume Ioşca.

”În anii ‘50 şi până la finele anilor ’60, pe străzile Buzăului putea fi văzută frecvent o căruţă trasă de cal, cu o cuşcă din fier deasupra. Echipa era din doi hingheri care aveau cu ei un lasou. Unul dintre ei era Ioşca, cunoscut de toată lumea pentru că avea un semn pe faţă, un nas mâncat, probabil căpătat de pe urma părinţilor care avut, se pare, sifilis. El era şeful hingherilor care mergeau cu acea cuşcă, cu partea de jos din lemn şi cu laterale din bare de fier şi cu uşă în spate. Îi duceau cu acea căruţă la Salubritate, care era unde este acum Policlinica 23 August. Acolo erau pe vremuri grajdurile Salubrităţii, unde erau ţinute şi căruţele barometrice, adică acele cu butoaie în care scoteau toaletele”, îşi aminteşte istoricul Valeriu Nicolescu.

Meseria de hingher, practicată de romi

Stigmatul care planează asupra hingherilor este la fel de vechi precum meseria pe care aceştia o practică. Se vorbeşte despre indivizi care prindeau câini cu laţul încă din Evul Mediu. Publicistul şi istoricul George Damian scrie în lucrarea ”Spectrum. Cercetări sociale despre romi” că ”în Transilvania, ţiganii erau singurii care practicau aceste meserii infamante (...). Conform gândirii secolelor XVI-XVIII călăii, temnicerii şi hingherii erau oameni situaţi în afara societăţii, a căror simplă atingere era de natură să îi contamineze şi pe ceilalţi oameni”. 

”Romii braşoveni apar încă de la primele menţiuni documentare ca hingheri sau călăi ai oraşului (Braşov n.r.). Celelalte meserii care le oferă de lucru ţiganilor: măturători în piaţa mare, reparatori ai canalelor de scurgere de pe străzile oraşului, se ocupau de golitul haznalelor din curţile cetăţenilor; fierari şi cârpaci de încălţări (fără a fi cuprinşi în bresle). Cu excepţia ultimelor două meserii, doar ocupaţii stigmatizate ca spurcate. În vestul Europei meseriile considerate impure (mai ales cea de călău) erau transmise ereditar, din tată-n fiu, ceea ce crea adevărate dinastii de călăi. Acest fenomen împingea impuritatea în beneficiul sau dauna unei singure linii genetice – mai la est, în zona noastră romii au preluat toate aceste ocupaţii impure, atrăgându-şi stigmatul asociat cu ele“, scrie George Damian pe blogul său, george-damian.ro. 

CITEŞTE ŞI

Imaginea neretuşată a Buzăului interbelic: câini şi pisici moarte în plină stradă

Haosul care a stăpânit Buzăul în perioada interbelică şi în primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost taxat de gazetarii vremii prin articole extrem de critice. În anii în care marile oraşe progresau din toate punctele de vedere, Buzăul era un oraş al celor lipsiţi de maniere, care aruncau în plină stradă „câini şi pisici moarte, bălegar, gunoi şi tot ceea ce poate infecta mai puturos aerul şi sănătatea”.