Cum „turnau“ Irinel Columbeanu, Bălăceanu Stolnici şi Mihai Stoenescu. Mecanismul „turnătoriei“ la Securitate, de la gazdă la rezident

Întregul sistem de informare a făcut ca Securitatea să fie o instituţie care în patru decenii de existenţă a funcţionat cu un singur scop: controlul total asupra populaţiei, pentru garantarea stabilităţii regimului comunist. Deşi natura celor care au turnat a evoluat, fenomenul a existat la scară largă în România. Surprinzător sau nu, au existat oameni care şi-au turnat chiar şi rudele, dar şi intelectuali care nu au avut nicio reţinere.

Dacă în primii ani de activitate ai Securităţii erau vizaţi în primul rând reprezentanţii ori susţinătorii vechiului regim şi familiile lor, ani mai târziu până şi cei care nu aveau nicio problemă, adică cei care intrau la categoria „persoane fără antecedente”. Cu toţii au făcut obiectul unei supravegheri continue.

În cadrul raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, publicat în 2006, se consemnează mai multe tipologii de surse pentru ofiţerii Securităţii. Aceste persoane erau diferenţiate în funcţie de nivelul la care puteau acţiona operativ şi, implicit, de valoarea informaţiilor pe care le puteau furniza sau la care puteau accede.

Persoana de sprijin, turnătorii care contactau singuri organele de informaţii

Astfel, potrivit sursei citate, persoana de sprijin era folosită pentru a culege informaţii la un nivel elementar, de primă sesizare, pentru redactarea rapoartelor de investigaţii (care conţineau simple date biografice sau profesionale), pentru filajul la domiciliu sau pentru realizarea unor combinaţii operative.

În general, cei care intrau în această categorie nu aveau acces la cercuri importante şi nici nu dispuneau de aptitudini deosebite pentru culegerea informaţiilor. Aceştia se recrutau „din rândul cetăţenilor patrioţi”, foarte disponibili şi care, de multe ori, contactau din proprie iniţiativă organele de informaţii.

Pionul de bază: informatorul

Informatorul era definit de la bun început drept „elementrul de bază al acţiunii informative”. Era recrutat pentru culegerea sistematică de informaţii despre persoane, evenimente, acţiuni, medii profesionale şi aşa mai departe.

„În această categorie puteau fi incluşi atât cei proveniţi «din mijlocul elementelor străine de clasa muncitoare» (inclusiv deţinuţi politici, recrutaţi prin şantaj sau constrângere), cât şi persoane ataşate regimului, dar nesuspectate în anturajul în care urmau să fie dirijate”, se mai arată în raportul citat.

Informatorul cu calităţi excepţionale: rezidentul

Genul de turnător care putea lua locul ofiţerului şi să ţină legătura cu alte surse din reţea, între 5 şi 10 persoane. Mai mult decât atât, acesta putea chiar trasa sarcini în locul acestuia. De regulă, avea în subordine persoane de sprijin, dar nu putea recruta siunguri alte persoane.

„Rezidenţii se alegeau din rândul cadrelor de partid sau UTC, al ofiţerilor în rezervă (caz în care puteau primi în legătură până la 30 de persoane de sprijin, în unele etape ale funcţionării Securităţii), ori al informatorilor cu calităţi şi rezultate deosebite”, se precizează în raportul prezidenţial.

Gazda: colaboratorul care ceda casa ofiţerilor

Gazda era persoana care, în mod secret şi organizat, îşi punea locuinţa la dispoziţia ofiţerilor de Securitate pentru întâlniri conspirate cu informatorii din reţea. Nu participa la întâlniri şi nu cunoştea conţinutul discuţiilor care se purtau la domiciliul său.

Gazda casei de întâlniri nu se recruta niciodată din rândul cetăţenilor străini ori al celor care făceau obiectul unor acţiuni de urmărire, iar locuinţa conspirativă era folosită, de regulă, de către un singur ofiţer.

Dosarele CNSAS, o surpriză continuă

Astăzi, la aproape 24 de ani distanţă de la Revoluţia din decembrie 1989, prin care un sistem dictatorial care a reuşit să schimbe structura românească din rădăcini era dat jos, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) încă surprinde opinia publică. Periodic, noi dosare ies în evidenţă prin nonşalanţa cu care cei mai nebănuiţi oameni şi-au turnat prietenii, apropiaţii ori familia.

Unul dintre cele mai recente dosare care a provocat surpriza românilor este cel în care este implicat Irinel Columbeanu. La începutul lunii mai CNSAS a oferit câteva informaţii preliminare într-un dosar în care Columbeanu este acuzat că ar fi dat ofiţerilor de Securitate informaţii despre mai multe personalităţi artistice ale vremii, printre care şi despre creatoarea de modă Doina Levintza.  Dosarul a fost înregistrat la data de 26 aprilie 2013 la Curtea de Apel Bucureşti, Columbeanu fiind verificat de CNSAS în calitate de candidat la Primăria Capitalei, la alegerile din 2012.

Fostul soţ ai Monicăi Gabor ar fi fost recrutat de fosta Securitate în 1980 având numele conspirativ „Ivănescu“. Irinel Columbeanu ar fi dat 118 note informative despre colegii săi de la Universitatea Politehnică pe vremea când era student. Fostul candidat la Primăria Capitalei ar fi fost recompensat material pentru turnătorie.

CNASA susţine ca are şi notele informative, unele scrise de mână, ale lui Irinel Columbeanu. Într-una dintre cele 118 note, Columbeanu, pomenea despre un cetăţean danez: „P.P. manifesta o atitudine profund anticomunistă“.

Despre românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii, Irinel Colmbeanu raporta la Securitate cu aveau „o atitudine foarte îngâmfată faţă de România“, pe care o numeau „Ţară de săraci“ şi „de tâmpiţi“.

Despre creatoarea de modă Doina Levinţa şi despre soţul acesteia, Irinel ar fi notat: „nu sunt ataşaţi politicii duse de regimul nostru“.

Irinel Columbeanu susţine că nu are nimic de declarat.

Au existat însă, în ultimii ani, nume mult mai sonore despre care CNSAS a spus că au turnat.

Alex Mihai Stoenescu, istoricul turnător la Securitate

Unul dintre personajele care a intrigat opinia publică pentru funcţia de dinainte de 1989 şi care s-a dovedit, potrivit anchetei CNSAS, că a turnat la Securitate este Alex Mihai Stoenescu, cu numele de cod „Adrian Gavrilescu“. 

Istoricul Alex Mihai Stoenescu şi fostul prim-vicepreşedinte al Partidului Noua Generaţie al lui George Becali, a fost declarat colaborator al Securităţii de către Curtea de Apel Bucureşti pe 27 septembrie 2012. Decizia poate fi contestată la instanţa supremă. Colegiul CNSAS i-a audiat în 2006 pe Alex Mihai Stoenescu şi pe Doru Braia, în calitate de formatori de opinie. CNSAS deţinea la acea vreme informaţii cum că cei doi ar fi avut legături cu fosta Securitate. Cu toatea acestea, Stonescu a depus recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, termenul de judecată fiind pe 14 octombrie 2014.

În dosarul de la CNSAS, un ofiţer de Securitate descrie o acţiune a lui Alex Mihai Stoenescu, datată 12 aprilie 1984.

„În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat. În continuare, sursa s-a deplasat la IGM unde a dat relaţiile necesare şi unde a aflat că individul a cerut să părăsească ţara şi că ar fi recidivist”, a notat ofiţerul citat de www.frontpress.ro.

Potrivit anchetei CNSAS, Stoenescu ar fi colaborat trei ani cu Securitatea, timp în care a produs o sută de turnătorii, circa 33 pe an.

Constantin Bălăceanu Stolnici, boierul care a dus Securitatea în birourile Europa Liberă

Un alt exemplu care a produs controverse puternice în opinia publică românească îl constituie Constantin Bălăceanu Stolnici. Deşi considerat un boier de viţă veche, a fost, potrivit CNSAS, un turnător de cursă lungă.

A primit mai multe nume conspirative, printre care „Ionescu Paul” şi „Laurenţiu”. Stolnici a scris note informative despre oricine, de la  liberali, ţărănişti, monarhişti şi până la diplomaţi, colegi, medici, pacienţi, dar şi rude.

„Securitatea a fost impresionată de mulţimea şi de exactitatea informaţiilor, de spiritul lui «de sinteză şi analiză». A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare şi cu bani peşin, în lei şi valută. Oricât i se dădea, mult, puţin, omul lua. De la bacşişul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate de costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar şi fleacurile artizanale dăruite celor vizitaţi şi turnaţi. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul al secţiei româneşti de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiţa detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securităţii. În schimbul serviciilor făcute securităţii a cerut avansarea profesională şi ştiinţifică. Nu din arivism, ci pentru a-şi spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei", scrie Revista 22 în articolul-dosar „Top 5 al celor mai scârboşi informatori“. 

În ceea ce priveşte metoda de recrutare a turnătorilor, ofiţerii Securităţii apelau la mai multe tertipuri, mijloace pe care le adaptau în funcţie de „ţintă“.

Recrutarea prin constrângere sau compromitere

O parte dintre cei recrutaţi erau constrânşi sau compromişi. A fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun.

Rude emigrate în străinătate, element de şantaj

La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”, existenţa unor rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi în străinătate sunt doar câteva din aceste situaţii.

Cu toate astea, metoda cea mai agreată de Securitate era de departe recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice. La modul ideal, orice recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate, se mai arată în raportul citat.

Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate.

Legenda, ficţiunea ca motivaţie civică

O altă metodă folosită de securişti pentru a-şi recruta informatorii a fost legenda. Este vorba despre o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată îndeplinea o misiune civică.

Potrivit raportului prezidenţial publicat în 2006, au existat însă şi situaţii mult mai grave în care s-a recrutat inclusiv dintre cei care nu erau nici măcar majori.

„Recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă. Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii critice etc.)”.

Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă, profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a reţelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriţi: de la reprezentanţii ori susţinătorii vechiului regim şi familiile lor la categoria „persoane fără antecedente” – cu toţii au făcut obiectul unei supravegheri continue.

Istoricii: majoritatea notelor informative erau bune de aruncat la gunoi

Deşi istoricii sunt de părere că românii se numără printre popoarele care au suferit puternic de „fenomenul turnătoriei”, ei sunt în acelaşi timp de părere că majoritatea notelor informative nu au fost decât nişte „bileţele de bârfă”.

„Mulţi turnau tot felul de prostii numai ca să-şi justifice banii primiţi, alţii erau geloşi, erau curioşi. Unii nu-şi făceau treaba ca lumea şi atunci Securitatea renunţa la serviciile lor. Cu toate astea însă, cei mai mulţi care turnau erau cei care o făceau benevol, care primeau mici avantaje în urma colaborării”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Cu toate astea, au existat şi situaţii dramatice, în care oamenii au fost forţaţi prin împrejurări să colaboreze cu Securitatea. În astfel de situaţii au intrat şi foştii deţinuţi politici, care, deşi erau recrutaţi păcăleau de multe ori autorităţile şi nu dădeau niciodată informaţii reale.

„Alţi turnători au vrut să urce în fruntea instituţiei în care lucrau. În ultimii ani ai perioadei comuniste, Securitatea nu te mai băga la închisoare că îl înjurai pe Ceauşescu sau că ascultai Europa Liberă, pe ei îi interesa ca oamenii să ştie că sunt supravegheaţi, să le fie frică. De aia au turnat cei mai mulţi, de frică. Au existat persoane publice care au refuzat să colaboreze şi nu au păţit nimic”, a mai explicat Falcan.

Istoricul este de părere că fenomenul turnătoriei a fost unul de amploare la noi, parţial explicat prin structura tipică a poporului român care „bârfeşte, îi plac zvonurile, care funcţionează mult pe sistemul capra veciniului”.

Pe aceeaşi temă:

Pesediştii ucid legea de deconspirare a turnătorilor la Securitate

Istoria pe care nu o vom uita niciodată: lista turnătorilor şi securiştilor României. Totul despre fostele Structuri ale Securităţii comuniste

Istoria unei instituţii înfricoşătoare: cum a ajuns Securitatea serviciul de coerciţiune care a terorizat un popor. Lista turnătorilor de primă mână

Turnătoria şi poliţia politică