Super-armele lui Hitler. Proiectele în care liderul nazist a investit milioane de mărci crezând că va câştiga războiul
0Germania nazistă a încercat în cel de-al doilea război mondial să inoveze în permenanţă, mai ales în domeniul militar., sume imense fiind cheltuite pe cercetare şi inginerie de război. O parte a proiectelor agreate de Hitler au fost de-a dreptul grandomane şi inutile sau bizare, însă au fost şi unele care s-au dovedit cu adevărat utile.
Hitler şi-a dorit să cucerească lumea şi să asigure, aşa cum spunea acesta, ”spaţiul vital” pentru ”rasa ariană”, subjugând sau exterminând ”rasele inferioare”. Tocmai de aceea a investit masiv în tehnologia de război. A finanţat cu sume uriaşe proiecte de realizare a unor prototipuri, unele grandomane şi futuriste, care să-i fi oferit avantajul decisiv pe câmpul de luptă. Culmea, mare parte dintre acestea au rămas doar la stadiul de proiect sau au ieşit de pe porţile fabricii, dar fără să fie folosite vreodată.
Uriaşul Gustav şi istoria unui proiect ratat
Unul dintre acestea proiecte a fost realizarea unui tun uriaş care să spulbere tot ce întâlnea în cale. Se numea Schwerer Gustav şi încă deţine recordul de cel mai mare tun folosit vreodată în război. Cântărea 1.350 de tone şi era capabil să tragă 4.8 tone metrice de proiectile grele pe o distanţă de 47 kilometri. Puterea lui Gustav era incredibilă. Acest tun uriaş era proiectat pentru a fi transportat pe linia de cale ferată. Proiectul acestui tun a fost realizat în 1935 atunci când Hitler pregătea deja invazia Europei. De fapt acest tun era destinat străpungerii liniei Maginot, o linie impresionată de fortificaţii din oţel şi beton care ar fi trebuit să apere Franţa de o nouă agresiune a Germaniei. Gustav trebuia să spargă aceaste fortificaţii, tunul fiind capabil să distrugă ziduri foarte groase de beton inclusiv cu ranforsări de oţel. Cel care trebuia să realizeze tunul era Gustav Krupp, Hitler purtând discuţii cu acesta încă din 1936. Abia în 1938, Hitler a finanţat proiectul cu peste 10 milioane de mărci.
Lucrul la ţevi în special s-a dovedit dificil, iar termenele de predare au fost încălcate. Din fericire pentru armata germană, nu aveau nevoie de o super-armă pentru linia Maginot. Cu ajutorul strategiei blitz-krieg şi a unei manevre suprinzătoare prin Olanda şi Belgia, linia Maginot s-a dovedit a fi inutilă, fiind efectiv ocolită de blindatele şi trupele germane. Cu toate acestea, construcţia lui Gustav a continuat, tunul fiind scos de pe porţile fabricii şi testat în 1941. Era o super-armă în adevăratul sens al cuvântului. A fost folosit pe frontul de Est la asediul Sevastopolului şi mai apoi la Leningrad. Dacă la Sevastopol, Gustav a făcut prăpăd, la Leningrad nici măcar nu a fost folosit, iar mai apoi distrus pentru a nu fi capturat de inamic. Totodată Gustav era vulnerabil în faţa atacurilor aeriene, fiind transportat pe calea ferată. Nu a mai fost folosit niciodată.
Goliath, ucigaşul de tancuri
O altă armă futuristă în care a investit masiv liderul nazist, a fost proiectul Goliath. Mai precis, era vorba despre nişte tancuri de mici dimensiuni, încărcate cu mult explozibil şi care cu ajutorul radio-comenzilor puteau fi introduse sub tancurile inamice. Erau proiectate pentru a distruge şi cel mai puternic blindaj. Goliath avea sub o carcasă dură de metal, o încărcătură de peste 45 kilograme de explozibil. Iniţial era conectat cu un fir foarte lung de un joystick manevrat de un soldat german. Acesta trebuia să stea camuflat iar la apropierea unui convoi de tancuri inamice, acesta trebuia să strecoare un Goliath sub tancurile inamice. Mai apoi, tot cu ajutorul butoanelor de pe joystick detona încărcătura provocând haos şi distrugere. Evident, ideea era ca mai multe dispozitive goliath să acţioneze concomitent, distrugând coloane de tancuri inamice. Goliath era prevăzut cu şenile şi era capabil să se deplaseze pe orice fel de teren. Mai târziu, existând pericolul ca firele de conexiune ale lui Goliath să fie văzute, au fost proiectate dispozitive radio-comandate. Totodată aceste mini-tancuri erau propulsate de două motoare electrice. În total, nemţii au produs peste 7500 de dispozitive Goliath. Mai mult decât atât Goliath a deschis drumul către armele radio-comandate de mai târziu.
Superavionul lui Hitler
Hitler a investit deasemenea în proiecte aviatice. Mai precis a dorit construirea unui avion cu reacţie care să-i ofere avantajul aerian decisiv în faţa aliaţilor. Aşa s-a născut Messerschmitt Me 262, iniţial avion de vânătoare şi mai apoi bombardier, o realizarea uluitoare a acelei epoci. Încă din anul 1942 au existat două proiecte de avioane cu reacţie ce urmau să intre în componenţa Luftwaffe. Era vorba despre He-280 şi Me-262. Cel din urmă s-a impus iar Hitler a decis producerea lui în masă. Proiectul a fost realizat şi testat abia în 1943. Me-262 era dotat cu două turboreactoare Junkers-Jumo având o viteză maximă de 870 de kilometri la oră, cel mai rapid avion din aceea perioadă. Totodată avea patru tunuri automate de 30 mm şi putea căra bombe de 1000 de kilograme. Când a fost testat pentru prima dată de generalul Adolf Galland în 1943 acesta spune că s-a simţit în avion de parcă ar fi fost împins de îngeri. Avionul a fost dat în folosinţă, oficial, abia în 1944. Deşi era o super-armă nu a mai putut influenţa soarta războiului fiind introdus prea târziu. Au fost produse doar 1430 de bucăţi.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
