Românii, prin ochii călătorilor străini, de-a lungul secolelor: popor de oameni viteji, leneşi şi zgârciţi, dar ospitalieri. Moldovencele - de o frumuseţe rară
0
Printre cele mai importante mărturii cu privire la viaţa de zi cu zi a românilor se află şi cele ale călătorilor străini care au străbătut Principatele Române. Cei mai mulţi zugrăvesc o societate românească al secolului al XVIII-lea bazată ospitalitate, credinţă şi bună cuviinţă, dar în acelaşi timp şi pe lene, zgârcenie sau asuprire.
Ţările Române au fost de-a lungul istoriei lor zbuciumate la confluenţa şi la cheremul marilor imperii şi au servit, rând pe rând, drept câmpuri de luptă, locuri bune de jefuit, teritorii de ocupat şi zone strategice extrem de importante, cu resurse numeroase şi variate. Fiind la o punte între est şi vest, între nord şi sud, Moldova, Ţara Românească sau Transilvania au fost tranzitate de călători străini fie diplomaţi, fie militari, fie simpli drumeţi.
Pe lângă imaginea pe care poporul român şi-a creat-o despre el, dar şi pe lângă istoriografia românească, pe alocuri părtinitoare şi chiar mitizatoare în perioada comunistă, există şi o altă imagine pe care au lăsat-o despre români aceşti călători de diferite naţionalităţi. Luate doar însemnările de tip jurnal sau scrisorile de călătorie, în mare nepărtinitoare, influenţate poate de prejudecăţile vremii, aceste documente reprezintă o imagine aproape obiectivă asupra felului în care erau percepuţi românii de celelalte naţiuni.
Pe de o parte, imaginea occidentală se suprapune cu aceea pe care românii şi-au creionat-o despre sine, în schimb, din alte privinţe, părerile diferă. Cele mai multe însemnări coerente şi precise privind Ţările Române provin din secolul al XVIII-lea, atunci când Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au fost călcate de numeroase oştiri străine, iar pe şi pentru teritoriile lor s-au dat războaiele ruso-austro-turce.
Militarii erudiţi, intelectualii sau diplomaţii au împânzit oraşele Principatelor şi au lăsat în urmă dovezi privind modul în care erau percepuţi românii de marile puteri ale vremii. În acea perioadă, societatea ca şi economia românească suferise un declin, în plin secol fanariot, sărăcită de pretenţiile suveranilor turci, dar şi de războaiele neîntrerupte. Călătorii au lăsat însemnări cu privire la aspectul, dar şi la trăsăturile de caracter ale românilor de acum 300 de ani.
Leneşi, zgârciţi, iubitori de vin dar viteji în luptă
Locuitorii Ţării Româneşti, adică ai Munteniei şi ai Olteniei, sunt descrişi, de exemplu, într-o lucrare a unui german, Friedrich Wilhelm von Bauer, născut la Hallau în 1731. Acesta a fost, din 1769, ofiţer în armata rusă, luând parte la Războiul Ruso-Turc din 1768-1774, distingându-se în lupte. Neamţul a tranzitat Principatele Române, iar în urma şederii sale aici, a realizat o istorie a Moldovei şi a Ţării Româneşti. În această lucrare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt înfăţişaţi şi locuitorii Ţării Româneşti.
Wilhelm von Bauer unul dintre călătorii care a scris despre Principatele Române FOTO wikipedia
Despre aceştia, Friedrich Wilhelm von Bauer spune că sunt leneşi, iubitori de vin şi cam zgârciţi, însă foarte cinstiţi. „Foarte rar se aude vorbindu-se în Ţara Românească despre omor, furt sau alte crime îngrozitoare. Locuitorilor de aici le e destul de drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar altfel, sunt oameni destul de cumsecade. Dacă se vor găsi printre ei unii înşelători, aceştia sunt aproape întotdeauna: armeni, greci şi evrei, care aici, ca pretutindeni, sunt meşteri în mijloace de a se îmbogăţi în dauna altuia“, scrie germanul în cartea sa.
Totodată, neamţul remarcă faptul că românii sunt viteji şi buni războinici, o apreciere făcută de un comandant militar considerat curajos în armata rusească. „Românii sunt luptători buni şi viteji, aproape toţi îndrăgesc vânătoarea, mai ales, cei de la munte care sunt foarte buni ochitori, iar această ocupaţie îi pregăteşte foarte bine pentru război“, continua von Bauer.
Germanul mai spune că în secolul său, românii nu erau foarte pricepuţi la meşteşuguri, artă sau ştiinţe. „Ţara Românească duce lipsă nu numai de literaţi, savanţi, artişti pricepuţi. Meşteşugurile, chiar şi cele mai necesare, sunt tot atât de mult date uitării. E drept că pot fi găsiţi aici oameni de tot felul de profesii, dar ei sunt cei mai greoi şi mai neştiutori pe care i-am văzut vreodată“, nota acum 300 de ani neamţul din armata rusă.
Oameni ospitalieri şi liberi
Despre românii din Banat şi cei de pe malurile Dunării din apropierea Cazanelor scrie un alt călător străin din secolul al XVIII-lea, austriacul Johann Friedel, care a fost militar, actor, critic literar şi librar. A petrecut multă vreme în zona Timişoarei şi a făcut o călătorie pe Dunăre cu tatăl său, intitulată chiar aşa: „Călătorie pe Dunăre“.
Austriacul este fascinat de traiul românilor de pe malul Dunării, descriindu-i ca fiind ospitalieri şi oameni liberi şi muncitori. „Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi“, scria austriacul.
Johann Friedel arată că românii trăiau cât mai simplu, fiind atras şi de portul lor fără prea multe podoabe, uşor şi comod, în antiteză cu ţinutele încărcate ale femeilor în special din Austria. Friedel îi vedea pe români locuind în case mici de lut şi cu provizii doar pe o săptămână, dar mulţumiţi şi fericiţi în simplitatea lor. Totodată, pentru austriac, românii nu era la fel de pudici ca locuitorii Europei Occidentale, iubindu-se în voie în natură. „Deseori, şedea tandrul îndrăgostit în câmpul de păpuşoi prin care trecem lângă zeiţa sa româncă, o dezmierda şi o săruta fără să se simtă stânjenit de prezenţa noastră. Părea că amândoi ne întrebau cu privirile dacă nu-i invidiem?”, relata Friedel din călătoria sa pe Dunăre.
Portul popular al taranilor romani i-a fascinat pe calatorii straini FOTO frontpress.ro
O altă relatare privind curajul şi ospitalitatea românilor vine din partea lui Christopher Seipp, tot un austriac, directorul unei trupe de teatru din Bratislava, care a străbătut şi Transilvania. Acesta a scris şi o carte intitulată „Călătorie în Transilvania, de la Bratislava la Sibiu“, document cuprins în lucrarea „Călători străini despre Ţările Române“, volumul X, partea I, apărut la Editura Academiei Române. Austriacul ajuns cu trupa de teatru în Transilvania spune că a rămas cu mai multe căruţe în noroi şi a fost ajutat doar de români, pe care îi cataloghează drept buni la suflet şi harnici.
„De pildă, am rămas într-o duminică seară, pe vreme rea, cu diligenţa împotmolită în noroi la o milă de Timişoara. Orice rugăminte la ţăranii germani ce treceau pe drum a rămas zadarnică. Din fericire, au venit atunci câţiva români, care, de cum s-au uitat, fără multă vorbă, s-au şi apucat de treabă cu chiote sălbatice şi ne-au scăpat de primejdia de a petrece noaptea în băltoacă“, scria Seipp.
Şi J. A. Vaillant, un călător francez de la mijlocul secolului al XIX-lea, spune că românii sunt un model de ospitalitate, după ce a stat o vreme în Moldova. „O români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea! Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin!“, scria acesta.
Oameni sărăciţi de boieri despotici
Toţi călătorii străini din secolul al XVIII-lea şi de la mijlocul secolului al XIX-lea laudă fără excepţie frumuseţea Principatelor Române. Nu pot să nu remarce mizeria şi sărăcia locuitorilor din Moldova şi din Ţara Românească. Aceştia dau vina pe boierii de toate origininile care s-au propăşit în aceste ţări, dar şi pe obligaţiile inumane la care erau supuşi de către Imperiul Otoman. „Sunt mişei şi târâtori faţă de mai-marii lor, de o mândrie de nesuferit faţă de inferiorii lor, pentru bani fac orice, sunt intriganţi, puşi pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri faţă de supuşii lor şi tirani în casele lor. Într-un cuvânt au toate trăsăturile despotismului sub care stau şi ei încovoiaţi“, preciza ofiţerul german Wilhelm von Bauer.
Vodă Caragea în trăsura sa trasă de cerbi FOTO wikipedia.org
Peisajele sunt dezolante, străzile noroioase, atât în oraşele Ţării Româneşti, cât şi cele ale Moldovei. Sărăcia se află la tot pasul. „Casele sunt destul de îndepărtate unele de altele. În ultimul război, ruşii l-au ars în întregime, dar locuitorii l-au reconstruit. Casele sunt însă ca nişte bordeie. Cea în care locuim e singura puţin mai cumsecade şi încă e foarte urâtă. Totuşi, moldovenii îşi fac casele din lut. Fac întâi cuhnea, pe urmă, alături, o încăpere în care doarme tot neamul. Acoperişul e uneori de tablă, dar de obicei îl fac din stuf“, descria oraşul Galaţi ambasadorul francez Louis Emmanuel D’antraigues la mijlocul secolului al XVIII-lea. Totodată, aceştia precizează că lenea românilor este cauzată tocmai de acest despotism şi impresia că muncesc doar pentru a plăti biruri.
Românii turcizaţi
Călătorii străini precizează că populaţia din oraşele Ţării Româneşti şi ale Moldovei este turcizată, fiindcă a preluat din obiceiurile de peste Bosfor. Mai precis, poartă şalvari, hangere la brâu, beau cafea şi, din spusele germanului Wilhelm von Bauer, românii îşi feresc femeile de priviri ca turcii şi sunt în stare să facă moarte de om dacă sunt aruncate ocheade.
Românii s-au turcizat la oraşe în perioada fanariotă
Totodată, românii din oraşe fumează şi ascultă muzică orientală, deşi nu sunt de neam grecesc sau turcesc. Acest obicei va dispărea însă de la jumătate veacului al XIX-lea, când societatea preia modelul francez.
Cum arătau românii: cu plete lungi şi foarte voinici
Despre felul cum arătau românii, s-au exprimat mai mulţi călători străini. Încă din secolul al XIV-lea există o descriere a românilor, dar şi o precizare interesantă: moldovenii nu vorbeau aceeaşi limbă cu locuitorii Ţării Româneşti. Cel puţin asta scria cavalerul Johann Schiltberger, un luptător de origine germană, care a trecut prin Ţara Românească şi care a participat la bătălia de la Nicopole în 1396.
„Şi mai trebuie amintit că locuitorii din Moldova şi din Ţara Românească păstrează credinţa creştină. Ei vorbesc o limbă deosebită. Şi ei îşi lasă părul şi barba să crească şi nu o taie niciodată“, scria cavalerul german într-un text cuprins în aceeaşi lucrare, „Călători străini despre Ţările Române“, volumul 1. Mai târziu, în alte mărturii din secolul al XVIII-lea, găsim o altă realitate: moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu locuitorii Ţării Româneşti, iar ofiţerul Wilhelm von Bauer descrie şi înfăţişarea românilor de la jumătatea secolului al XVIII-lea.
„Românii sunt, în general, de statură înaltă, bine legaţi, voinici şi de un temperament foarte sănătos. La ei, bolile sunt rare, iar ciuma, cu toate că este foarte obişnuită în Turcia, nu apare aproape niciodată“, preciza acesta. Totodată, mai ales călătorii francezi apreciau frumuseţea femeilor, în special a moldovencelor, a cucoanelor şi cuconiţelor ieşence.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
