Războinicii misterioşi: se tatuau din cap până în picioare şi omorau fără milă. Unii cronicari spun că ar fi venit dintr-un ţinut de lângă Dacia
0
Una dintre cele mai misterioase populaţii ale vechii Europe au fost picţii. Descrişi ca fiind războinici tatuaţi din cap până în picioare, sălbatici şi feroce în luptă, picţii au dispărut de pe scena istoriei aşa cum au apărut. Au lăsat în urmă doar semne misterioase şi reprezentări artistice fascinante. Limba, ca şi aproape orice informaţie certă despre aceştia, au dispărut.
În vechea Europă au vieţuit numeroase triburi războinice, renumite pentru vitejia, ferocitatea sau cruzimea lor. Celţii, germanii, dacii sau sarmaţii sunt doar câteva dintre acestea. A existat însă un trib (sau o confederaţie de triburi) care a reuşit să intre în legendă.
Era numiţi de către romani ”războinicii pictaţi” şi sunt probabil cea mai misterioasă populaţie a lumii antice, dar şi a secolelor întunecate ale evului mediu. Locuiau în nordul extrem al Europei şi au plecat de pe scena istoriei lăsând în urmă numeroase semne de întrebare, dar şi numeroase legende şi totodată reputaţia unui neam viteaz şi foarte războinic.
Războinicii pictaţi din nordul Britaniei
Prima menţiune a existenţei picţilor îi aparţine autorului latin Eumenius, care în anul 297 îHR scria că triburile din nordul Britaniei poarte numele de ”picti”, adică ”cei pictaţi„. Se spune că îşi pictau în culori vii sau îşi tatuau tot corpul. Evident, este vorba în special de războinici. Picţii trăiau pe teritoriul Scoţiei de astăzi, la nord de râurile Firth şi Clyde. Vorbeau limba pictă, asemănătoare cu cea a celţilor din Britannia antică. Despre picţii se crede că nu reprezentau o singură populaţie ci o adevărată confederaţie de triburi, care vorbeau o limbă asemănătoare sau comună, cu tradiţii comune şi care s-a format cu prilejul atacurilor romanilor, în nordul Britaniei.
De altfel romanii au identificat şi numit mai mult triburi ale picţilor care locuiau în zona Scoţiei de astăzi. Tacitus sau Ptolemeus aminteau neamurile caledonilor, iar Ammianus Marcellinus le spunea dycalidonii. Totodată Ptolemeu numea marea din vestul Scoţiei, ”Oceanus Duecaledonius”. Pe lângă acest presupus trib al caledonilor, Ptolemeu îi mai amintea pe verturiones, taexali, venicones sau vacomagi. Toate aceste triburi se presupune că au făcut parte din confederaţia picţilor. Se spunea despre ei că erau neamuri foarte războinice, cu luptători sălbatici şi cruzi care-şi tatuau tot corpul cu însemne magice sau simboluri ale strămoşilor.
O civilizaţie şi un popor misterios
Despre vechile triburi ale picţilor astăzi se ştie foarte puţin. Sunt o populaţie dispărută şi totodată misterioasă. Limba picţilor este total necunoscută. Nu se ştie cum trăiau şi cum, în afară de referinţele despre pielea pictată, arătau aceştia oameni, în ce zei credeau, cum priveau viaţa şi moartea dar şi în ce fel se organizau. În urma cercetărilor arheologice, dar şi informaţiilor sumare extrase din diferite surse documentare, s-au făcut o serie de presupuneri privind felul de trai şi credinţele picţilor. Se bănuieşte că limba acestora era înrudită şi asemănătoare cu cea a triburilor celtice din Marea Britanie. Totodată picţii au lăsat în urmă o serie de monumente cu destinaţie neclară deocamdată înscripţionate cu simboluri şi mesaje misterioase.
Este vorba despre 250 de pietre de mari dimensiuni cu simboluri încrustate numite ogam. Cele mai timpurii reprezintă forme de animale, forme geometrice, forme de semilună şi tije în formă de v, un simbol unic al culturii pictice. De altfel una dintre cele mai impresionante artefacte ale culturii pictice este piatra Dandaleith, pe care sunt inscripţionate numeroase semne misterioase. Conform cercetărilor arheologice, picţii, asemeni popoarelor din această zonă a Europei, erau crescători de animale, pescari şi agricultori. Dar în special crescători de animale. Creşteau vite, oi şi porci. Lâna era principala sursă de fibră textilă. Totodată picţii erau cunoscuţi crescători de cai, evident rase nordice, de talie mică. Picţii erau cunoscuţi drept războinici foarte sălbatici, capabili să desfăşoare un război de gherilă ucigător, dar şi atacuri devastatoare în lupta corp la corp.
”Armele lor sunt o lance scurtă şi un scut. În partea de sus aveau o bucată de alamă care în timp ce era scuturată, producea un zgomot care înspăimânta inamicul. Totodată aveau şi pumnale. Erau capabili să îndure foamea, frigul şi toate nenorocile”, scria un autor latin. Picţii erau totodată renumiţi pentru acţiunile piratereşti de-a lungul costei Britaniei romane. Se comportau precum vikingii mai târziu. Se adaptau în funcţie de condiţii. Dacă aşezările romane erau bine păzite şi întărite, făcea negoţ. Dacă era slab apărate, deveneau piraţii şi atacau. În interiorul teritoriului controlat de aceştia arheologii au descoperit şi mori de apă folosite de picţi dar şi ferme întărite de formă rotundă. Purtau numele de brochs şi au fost descoperite în Scoţia pe toată coasta atlantică. Aceste case rotunde bine întărite erau şi ferme dar şi puncte de apărare contra atacatorilor. Cel mai probabil picţii erau conduşi de căpetenii şi funcţiona sistemul clanurilor.
Războinicii care au rezistat în faţa invadatorilor
Războinicii picţi au rămas cunoscuţi în istorie pentru ferocitatea lor şi capacitatea de a purta războiul de gherilă. De altfel regatele şi triburile picţilor au rezistat pe scena istoriei, până în secolul al XI lea, în faţa unor mari provocări şi ale unor forţe militare considerabile. Primul adversar redutabil pe care l-au înfruntat picţii au fost chiar romanii. În anul 80 d Hr, guvernatorul Britaniei, Agricola, a invadat teritoriul de astăzi al Scoţiei şi a împins graniţa între râurile Clyde şi Forth. Picţii i-au înfruntat pe romani în luptă deschisă. Cei 11.000 de legionari ai lui Agricola au reuşit să-i învingă pe picţi, mai ales datorită superiorităţii armamentului şi a organizării tactice.
Mai mult decât atât a ridicat un fort în zona Ardoch, adică Perth-ul de astăzi, pe teritoriul tribului caledonilor. Romanii nu au rezistat însă războiul practicat de picţii. Hărţuiţi în permanenţă, ucişi oriunde erau prinşi cu garda jos, romanii au capotat. În doar 10 ani au fost alungaţi de picţi din teritoriile lor. Mai mult decât atât, se bănuieşte că o întreagă legiune a dispărut fără urmă, în pustiurile picţilor. Hadrian a ridicat un zid, faimosul său zid, în faţa picţilor, consideraţi barbari fără şanse de a fi civilizaţi. Nici măcar zidul nu a putut însă împiedica atacurile picţilor în teritoriile romane. Mai târziu, în secolul VII d HR, picţii aveau să înfrunte un alt adversar redutabil. După ce romanii plecaseră din Britannia, locul le-a fost luat de războinici feroce veniţi din nord, mai precis din zona Danemarcei de astăzi. Se numeau anglii şi saxonii.
Anglii reuşiseră să-şi stabilească o puternică stăpânire în zona de nord, Northumbria. Regii picţii au ajuns să le plătească tribut în schimbul păcii. Anglii controlau o zonă tot mai întinsă şi presau către nord, încercând să anihileze independenţa confederaţiei de triburi picte şi a regatelor lor. Mai precis, regele Ecgfrith al anglilor din Northumbria a atacat şi jefuit ţinuturile picţilor şi a măcelărit toată populaţia coloniei Grangemouth. Regele pict Bridei a pornit să se răzbune dar şi să oprească atacul anglilor. Regele Bridei a ales locul bătăliei pe dealul de la Dun Nechtain. Picţii i-au atras pe anglii într-o cursă. O mică parte a armatei i-a provocat pe războinicii angli la luptă. Încurajaţi de numărul mic al adversarilor, anglii s-au repezit urcând dealul. În scurt timp s-au trezit înconjuraţi. Anglii au fost efectiv măcelăriţi. Această bătălie a însemnat de fapt salvarea ţinuturilor picţilor, gaelilor şi ale altor triburi ale Scoţiei. Se spune că regatul Scoţiei nu ar fi existat niciodată dacă anglii ar fi câştigat aceea bătălie.
De la glorie la dispariţia de pe scena istoriei
Cele mai multe informaţii despre picţi le avem din perioada evului mediu întunecat, adică din secolele VI-X d HR. Despre existenţa acestora vorbeşte Cronica Pictă sau Duan Albanach, legendele irlandeze, dar şi cronica Venerabilului Beda, un cronicar anglo-saxon. În această perioadă au existat regate ale picţilor precum Cait, Ce, Circinn sau Fortriu. În total ar fi existat 7 regate ale picţilor. Cel mai puternic a fost regatul Fortriu, iar regele acestuia era numit cu termenul generic de rege al picţilor, adică probabil toate celelalte regate erau subordonate acestuia. Cronicile vremii arată că descendenţa era matriliniară ceea ce arată importanţa femeii. După secolul al VI lea însă, urmau la tron prima dată agnaţii, adică fraţii regelui şi apoi progeniturile sale. Vechii regi îşi menţineau autoritatea cu forţa lor războinică, cu calităţile lor pe câmpul de luptă. Din punct de vedere tehnologic progresele erau asemănătoare cu cele din mediul anglo-saxon şi irlandez.
Picţii practicau comerţul zonal şi totodată ajungeau să vândă cai de prăsilă irlandezilor. Totodată datorită inscripţilor de pe uriaşele pietre ale picţilor aflăm că vânau cu ajutorul ogarilor şi a şoimilor şi pe deasupra faptul că foloseau instrumente muzicale precum un soi de harpă. Morile de apă erau o obişnuinţă, iar fermele întărite au fost menţinute ca formă de apărare locală. La un moment dat însă influenţa triburilor gaelic în ţinuturile picţilor a început să se facă simţită. După invazia devastatoare a vikingilor şi stabilirea unei părţi însemnate a acestora în diferite zone ale Scoţiei de astăzi, o nouă căpetenie din neamurile gaelic s-a ridicat în anul 840 d HR. Se numea Cinead Mac Ailpin sau Kenneth Mac Alpin şi a profitat de un moment foarte dificil prin care treceau regatele picţilor. Mai precis regele din Fortiu şi cel din Dal Riata, cele mai puternice regate ale picţilor, au murit într-o bătălie cumplită cu vikingii în anul 839 d HR. Legendele şi cronicile spune că acest Kenneth a reuşit să ucidă pe ultimii regi ai picţilor, dar şi pe marii nobili ai acestor triburi. Cu populaţia pictă dar şi gaelic, Kenneth a fondat regatul Alba. Până în secolul al XI lea, picţii au dispărut în fondul gaelic tot mai numeros. Limba, obiceiuriule au devenit parte a acestui întreg.
Din Sciţia sau din Scandinavia?
Originea acestor războinici picţi a stârnit numeroase controvers. Vechii cronicari precum Beda, Isidor de Sevillia sau Cronici precum cea anglo-saxonă sau Chronicon Pictum spun că picţii veneau de undeva din Sciţia. Specialiştii spun că asemenea opinie este evidentă fantezistă şi că picţii erau de fapt uniuni de triburi locale sau venite din insulele Scandinave care s-au dezvoltat de-a lungul epocii fierului. Ca atare aveau caracteristici nordice, fiind de statură înaltă, cu părul deschis la culoare, blond dar mai ales roşcat, robuşti.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
