Din ce cauză a murit Avram Iancu. Destinul tragic, de rătăcitor, al „crăişorului munţilor”
0Avram Iancu, eroul moţilor, o personalitate legendară a secolului al XIX-lea, a murit în mizerie, rătăcitor prin satele din Apuseni, alienat mintal şi doborât de mai multe boli. Deşi provenea dintr-o familie bogată, a rămas sărac lipit pământului.
Avram Iancu este unul dintre cele mai cunoscute personaje ale istoriei românilor. În special pentru românii din Ţara Moţilor, Avram Iancu este un erou legendar, una dintre cele mai importante personalităţi ale secolului al XIX-lea în Transilvania.
Avram Iancu a luptat pentru drepturile politice ale românilor în Transilvania anului 1848 şi fost un reprezentat de seamă al acestora la Curtea de la Viena. Deşi a cunoscut gloria în timpul vieţii, Avram Iancu a avut parte de un sfârşit tragic.
A decedat la numai 48 de ani, iar ultima parte a vieţii a trăit din mila celorlalţi, cu mintea rătăcită şi căzut în patima alcoolului. Suferea şi de o boală fatală la aceea vreme, întâlnită mai ales în mediile paupere, ale rătăcitorilor şi consumatorilor de alcool.
Fiul unui funcţionar înstărit devenit eroul românilor transilvăneni
Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în satul Vidra de Sus, astăzi judeţul Alba, pe atunci parte a Transilvaniei Habsburgice. Tatăl său Alisandru Iancu era jude domenial, o funcţie care-i asigura un statut social dar şi un câştig destul de bun. Mama sa se numea Maria Gligor, tot din Ţinutul Moţilor.
Avram Iancu a avut doar un frate, Ioan, ajuns preot. Provenind dintr-o familie înstărită, Avram Iancu a avut acces la educaţie. Face şcoala la Vidra, apoi la Câmpeni iar apoi urmează cursurile unui liceu catolic din Cluj. Se spune că Avram Iancu, tocmai pentru a avea acces la acest liceu s-a făcut greco-catolic.
Avram din Ţara Moţilor a fost un elev silitor iar familia sa tot mai înstărită. Drept dovadă îşi permite să-l înscrie după liceu la Facultatea de Drept din Cluj. După ce termină, ajunge funcţionar la instanţa de judecată din Târgu Mureş.
În anul 1848, când în Europa izbuceanu revoluţiile naţionale, aşa numita ”primăvară a popoarelor”, Avram Iancu avea 24 de ani şi tocmai ajunsese avocat. Nu a avut parte însă de o carieră îndelungată în acest domeniu.
Era vizat de autorităţile imperiale încă din anii studenţiei. Avram Iancu era patriot şi milita pentru drepturile românilor din Transilvania. Cariera de revoluţionar a lui Avram Iancu începe în contextul Revoluţiei Maghiare de la 1848. Până la un punct idealurile românilor şi maghiarilor coincideau în Transilvania. Ungurii doreau însă anexarea Transilvaniei.
Mai mult decât atât în programul revoluţionar maghiar nu era exista nicio intenţie de recunoaştere a românilor. Din acest moment, drumurile revoluţionare ale celor două popoare s-au despărţit definitiv. Românii s-au adunat la Blaj în mai 1848 pentru a protesta împotriva alipirii Transilvaniei de către Ungaria şi au cerut în acelaşi timp desfinţarea iobăgiei şi recunoaşterea naţiunii române. În acel an a intrat şi Avram Iancu pe scena istoriei, venind la adunare a în fruntea a 10.000 de moţi.
Ultima fotografie a lui Avram Iancu FOTO Historia
Acesta ar fi rostit mai multe discursuri patriotice prin care îi îndemna la luptă pe români şi la autonomie. „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”, le-ar fi transmis acesta.
După o încercare de arestare din partea autorităţilor, Avram Iancu fuge în munţi şi practic îşi alege destinul. În Apuseni, reuşeşte să adune o ceată de 6000 de moţi înarmaţi. Cu aceştia vin la Blaj, la o nouă adunare, în septembrie 1848, la care s-au adunat 60.000 de oameni. Românii transilvăneni au hotărât introducerea administraţiei româneşti în locul celei maghiare.
Au urmat ciocnirile cu armata revoluţionară maghiară. Pentru Avram Iancu, liderul moţilor din Apuseni începuse momentul de glorie. De conflictul dintre maghiari şi români au profitat imperialii. L-au atras în tabăra lor pe Avram Iancu, promitându-i că vor recunoaşte drepturile politice ale românilor din Transilvania. Liderul moţilor a acceptat fără să crâcnească această oportunitate.
În Apuseni, Avram Iancu a organizat o armată de miliţii ţărăneşti, organizate pe legiuni, în rândul cărora se remarca Legiunea Auraria Gemina. Au urmat lupte grele, cu ungurii, legiunile lui Avram Iancu reuşind să reziste presiunii maghiare şi să păstreze neatinse ţinuturile Apusenilor.
Atrocităţi au avut loc de-o parte şi de alta. Atât trupele lui Avram Iancu cât şi cele ale maghiarilor au practicat efectiv un război extrem de crud, cu victime colaterale numeroase. Prin capacitatea sa de rezistenţă dar şi de organizare a armatei moţilor, Avram Iancu devenise o legendă vie.
Comandatul luptătorilor din munţi păcălit şi lăsat pradă depresiei
În decembrie 1849 , după doi ani de lupte grele în munţi, Avram Iancu se afla în tabăra victorioasă, cel puţin teoretic. Armata Habsburgică, cu ajutorul Rusiei, a reuşit să învingă revoluţia maghiară. Avram Iancu şi-a îndeplinit partea de angajament şi credea că austriecii vor acorda drepturi politice românilor, conform promisiunilor. Imediat şi-a dat seama că a fost doar folosit pentru a vlăgui armata maghiară în Transilvania.
A fost arestat aproape imediat la un târg la Hălmagiu. A fost eliberat la presiunea moţilor. A plecat în audienţă la împăratul Franz Joseph pentru a cere drepturile promise. Nu i s-a îndeplinit dorinţa. În schimb a fost mituit cu o decoraţie şi cu funcţie în Viena, plătită bine. Avram Iancu a refuzat.
S-a întors acasă şi a profesat câţiva ani ca avocat. Din 1852 se spune că Avram Iancu şi-a pierdut minţile. Avea doar 28 de ani. Dezamăgirea i-ar fi provocat o depresie profundă. Ieşise voluntar de pe scena istoriei şi s-a afundat în obscuritate.
„Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult”, scria Nicolae Iorga despre soarta lui Avram Iancu.
Acesta spunea oamenilor, arată alte mărturii, că ”Iancu a murit”. Specialistul în neuropsihiatrie Ovidiu Vuia este însă de părere că Avram Iancu nu suferea propriu-zis de o boală psihică, ci mai degrabă resimţea traume. Fie din cauza dezamăgirii, luptase de partea imperialilor, armata sa a comis numeroase atrocităţi,fără niciun rezultat. Fie ca manifestare a unui stres post-traumatic.
”Manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, ţin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”, preciza Ovidiu Vuia.
Alţii sunt de părere că Avram Iancu suferea de o depresie profundă, fapt care l-a detaşat de lume, aşa cum preciza şi Nicolae Iorga. Se considera mort pentru ceilalţi şi evita figurile cunoscute, preferând să bântuie neconsolat. Deşi era un avocat bun, a renunţat şi la această profesie, posibil tot din cauza depresiei. Avram Iancu îşi pierduse cauza.
Patima alcoolului, vagabondaj şi boală fatală
Timp de aproape două decenii, Avram Iancu, eroul moţilor transilvăneni a pribegit prin Transilvania ca un om fără adăpost. Rătăcea din sat în sat, bătea cârciumile şi căzuse pradă patimii alcoolului. Umbla aproape în zdrenţe, cu un fluier de cireş din care-i plăcea să doinească. Era talentat la muzică.
„La începutul anului 1850 a devenit tulburat la minte şi de atunci rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide şi atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întuneca capacitatea de gândire şi atunci când i se punea vreo întrebare despre trecutul său obişnuia să zică: Aerul din case era stricat şi atunci am venit eu ca o furtună pentru a-l curăţi”, se arăta în ziarul ” Wiener Fremdenblatt”.
Bâtea cârciumile şi trăia aproape la mila oamenilor, mai ales în ultima parte a vieţii sale. În plus, se presupune că suferea de tuberculoză, o boală caracteristică în special a oamenilor cu trai pauper, consumatori de alcool. Există mărturii care arată că tuşea mult şi chinuitor. În plus scuipa sânge. A fost internat, chiar la sfârşitul vieţii într-un spital din Baia de Criş, după o hemoragie puternică.
La două săptămâni de la internare, Avram Iancu plecase din nou în peregrinările sale. S-a oprit să se odihnească, sau poate era prea vlăguit de boală, pe prispa casei unui brutar din Baia de Criş. Aici a fost găsit mort pe 10 septembrie 1872. Cel mai probabil a murit în urma unei noi hemoragii. În buzunare avea doar o năframă, fluierul său şi o scrisoare către împăratul austriac.
În scrisoare îi descria starea în care ajunsese şi cerea ajutor. Din cauza mândriei, sau a onoarei, nu a mai trimis-o. La fel cum făcuse cu decoraţia sau postul la Viena. A fost înmormântat cu mare fast la Ţebea, cu un sobor de 36 de preoţi. Se spune că peste 10.000 de oameni l-au petrecut la groapă.
Vă recomandăm să citiţi şi: