Cum au fost îngropate marile uzine ale Epocii de Aur, la care erau abonate marile state ale lumii. „Eram brici până în 89“

Industria românească din anii comunismului a fost îngropată de vie, fără nicio justificare. Cel puţin asta cred şi astăzi, foştii maiştrii, ingineri sau sindicalişti ai „Epocii de Aur”. Aproape toţi vorbesc despre devalizare şi subminarea intenţionată a economiei şi poporului român.

În anii comunismului, începând cu 1947 s-a trecut pe etape la industrializarea României. S-a ridicat un număr uriaş de fabrici şi uzine. Statisticile arată că România avea, în 1989, peste 8 milioane de salariaţi, adică 73% din populaţia activă, majoritatea angajaţi în aceste uzine ale „Epocii de Aur“. 

În 2004 mai erau în România doar 4.300 de salariaţi, dintre care cei mai puţini în sectorul industrial. Botoşaniul a fost unul dintre oraşele şi judeţele din România cu o zonă industrială importantă. Aceasta ocupa sute de hectare în municipiul Botoşani. Erau fabrici şi uzine de diferite categorii, iar Botoşaniul deţinea titlul de „regină a industriei uşoare“, vorbind în special de cea textilă. 

Totodată la doar 20 de kilometri de Botoşani, la Bucecea funcţiona o fabrică cu cel mai fin zahăr din ţară şi care exporta sute de mii de tone. Dorohoiul avea o sticlărie de invidiat, iar strungarii botoşăneni erau consideraţi printre cei mai buni din ţară. 

„Au fost fabrici foarte importante. Poate cea mai importantă fabrică de zahăr din ţară a fost la Bucecea. Apoi era fabrica de sticlă şi porţelanuri de la Dorohoi, renumită în Europa în aceea perioadă, dar şi textilele de la Darabani. Erau fabrici ce dădeau mii de locuri de muncă. La textile exportam 80% din producţie în ţările asiatice, URSS, America Latină şi chiar în Africa“, spune Vasile Chiru, astăzi sindicalist, fost om al muncii în industria textilă de la Botoşani. 

Cu toate acestea din uriaşa zonă industrială a Botoşaniului, ca şi din majoritatea uzinelor din România, s-a ales praful. Câteva ruine mai amintesc de existenţa acesteia. Majoritatea fabricilor au fost rase de pe faţa pământului şi transformate în supermarketuri şi centre comerciale. Rolul s-a schimbat de la producţie au trecut la consum.

„Privatizarea“ reginei industriei uşoare

Despre economia românescă din perioada comunismului s-a spus după 1990, că era energofagă şi că trebuie retehnologizată. Foştii ingineri şi muncitori ai „Epocii de Aur“ spun însă că nimeni nu a vrut să facă nimic în acest scop. Mai mult decât atât în ceea ce priveşte industria textilă din Botoşani, Vasile Chiru, lider sindical şi angajat al fostei fabrici de textile Textila, spune că pe locul fabricii unde a lucrat se află astăzi un complex comercial. „Botoşaniul prin industria textilă era numit regina industriei textile româneşti. Exportam în cantităţi mari. Făceam uniforme pentru armata irakiană de exemplu. Era producţie mare. Mulţi muncitori“, spune Chiru. Totodată liderul sindical zice că privatizarea „care a început după 1990 a fost moartea acestor fabrici“. 

„Ei spun că au privatizat. Ce să privatizeze? Au îngropat de fapt. Au venit tot felul de investitori care au pus mâna pe fabrici şi le-au îngropat. Textila, este un exemplu. A fost un interes naţional după 1990 să se distrugă industria. În loc să facă ca în Polonia, să folosească industria comunistă şi să o modernizeze, la noi au distrus tot. Aveau interese şi afaceri. Afaceri cu tot felul de cetăţeni străini sau români să dea totul la fier vechi şi să îşi bage banii în buzunare“, crede Chiru. 

„Regina industriei uşoare româneşti“ a avut exact aceeaşi soartă: a fost „privatizată“. În 1997 a fost dată unui cetăţean turc, pe care sindicaliştii, foştii ingineri sau muncitori nu ştiu, nici astăzi, cum îl cheamă şi nici nu-şi amintesc să-l fi văzut vreodată. Cert este că într-un singur an a reuşit să falimenteze Armonia, o fabrică cu peste 10.000 de muncitori şi care exporta textile pe trei continente. 

„A venit un turc. Nici măcar nu ştiam ce hram poartă. I-au dat peste noapte fabrica. De la Consiliul Judeţean erau bucuroşi că a venit investitor străin să salveze fabricile. Le-a salvat aşa de bine că a luat utilajele şi le-a dus din ţară. Unele nici măcar nu au fost folosite vreodată. Erau ambalate. Iar fabrica, ce-i trebuia? A închis-o. A trimis oamenii acasă“, spune Vasile Chiru. 

Sticla, zahărul şi falimentul

Botoşaniul s-a bucurat şi de prezenţa unor industrii renumite la nivel naţional şi chiar european. Este vorba de sticlăriile de la Dorohoi în primul rând. „Era unicat în ţară, ce se făcea acolo. Plecau masiv la export. Aveam de altfel şi cel mai fin nisip cuarţos din România şi poate chiar din Europa cum auzisem nişte specialişti din aceea perioadă. Era artă ce se făcea acolo. Artă-n sticlă“, spune Chiru. Arta-n sticlă nu a impresionat însă prea mult oamenii capitalismului răsărit peste noapte. După 33 de ani, sticlăria de la Dorohoi îşi închidea porţile. A fost „privatizată“ şi ea. Ultima dată s-a numit Stipo S.A.. Din ea au mai rămas doar ruinele. 

„Aveam comenzi prin toate ţările, prin America, Germania nici nu mai zic. Toţi luau comenzi de la noi, în cantităţi enorme“, spune Ion Derscariu, fost maistru la Stipo S.A. După 1990, totul s-a schimbat. Nici vorbă de retehnologizări, fabrica a mers din inerţie, mai mult pe baza comenzilor luate din timpul lui Ceauşescu. „Au început restructurările, în timp, s-au redus, tot s-au redus, comenzi mai puţine. Până la urmă s-a închis“, adaugă Derscariu. În 1999, fabrica şi-a închis porţile. 

Fabrica de la Bucecea, cea care era renumită pentru zahărul produs a avut aceeaşi soartă. Exporta masiv, având chiar o gară amenajată în incinta sa. Fabrica a fost bineînţeles „privatizată“ şi în cele din urmă vândută bucată cu bucată în Austria. Astăzi este doar un teren viran, acoperit cu dărâmături. La fel au păţit şi marile uzine de la Electrocontact, IUPS sau IMAIA, cumpărată de un investitor indian. Uriaşa fabrică a dispărut şi ea peste noapte, bucată cu bucată.

„Până în 1989 eram brici“

S-a avansat ideea că fabricile româneşti nu erau competitive, erau mormane de fier vechi, iar inginerii şi maiştrii români nu cunoşteau noile utilaje. Foştii angajaţi şi ingineri vin să contrazică acest lucru şi spun că moartea industriei botoşănene, în special, este „ciudată“. 

„Ştiu bine, fiindcă am fost la cursuri şi în Polonia, apoi după 1990 am comparat un pic tehnologia vestică cu ceea ce aveam noi. Nu aveam tehnologie de vârf, dar era suficient de competitivă chiar pe piaţa europeană. Păi, la IPUS lucram cu utilaje programate, braţuri mecanice, cu soft Siemens. 

Asta în perioada comunistă. Eu spun că industria Botoşaniului era competitivă chiar şi pe piaţa europeană. Nu eram cei mai buni în niciun caz aşa cum se dorea să se ştie, dar niciun morman de fiare vechi. Până în 1989 eram brici“, spune Simion Drelciuc, fost inginer la IMAIA. 

Totodată Vasile Chiru spune că la „Textila“, una dintre cele mai importante fabrici de ţesături din Botoşani, dar şi din Moldova, au fost aduse utilaje noi, chiar după 1990, care au dispărut, însă, cu „privatizatul“ turc. „A fost o bătaie de joc. Tocmai ce au fost cumpărate războaie noi de ţesut. Foarte moderne din China. A fost făcut un împrumut în 1997 la Banca Comercială“, spune Chiru.

Raiul lichidatorilor şi moartea contractelor

Simion Drelciuc, fostul inginer din perioada comunistă, spune că o mare problemă a fost întreruperea contractelor pe care fabricile care exportau le aveau cu ţările în special din Asia, America Latină sau URSS. 

„Păi, în primul rând, multe dintre aceste fabrici erau verigi în lanţuri industriale. Unele dintre aceste fabrici furnizau materie primă pentru alte industrii din ţară. Odată cu prăbuşirea lor s-a creat o reacţie în lanţ. Pe de altă parte, fabricile din Botoşani după 1990 nu mai aveau piaţă de desfacere. Atât Textila, cât şi Electrocontact, IUPS sau IMAIA trimiteau produse multe în Asia, Africa şi America de Sud. 

Contractele cu aceste ţări erau realizate de nişte societăţi de stat specializate în acest sens. Odată cu 1990 şi desfiinţarea acestor societăţi de export s-au rupt şi relaţiile economice, iar uzinele cu producţie mare şi mulţi angajaţi au rămas fără piaţă de desfacere. Cu ce deranjau aceste relaţii comerciale? Erau bune, se făceau fonduri suficiente pentru eventualele retehnologizări şi adaptarea la piaţa europeană. Asta ar fi fost una dintre soluţii“, spune Drelciuc. 

Sindicaliştii spun că erau prea mulţi interesaţi de vândut şi prea puţini de retehnologizat şi transformat, măcar parţial, economia comunistă într-una profitabilă şi în capitalism. Lichidatorii, în special, trăiau vremuri bune.

  „Erau şi lichidatori pentru care falimentarea era o industrie profitabilă. Luau comision de 9%. Pe deasupra mai erau şi foşti securişti dintre ei. Şi pe lângă ei şi foşti activişti care s-au implicat în distrugerea sistematică a fostei industrii. Nu are rost să dau nume“, spune, amărât, Vasile Chiru.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Apostolii Epocii de Aur, episodul #10. Cam cât de dobitoc era Tudor Postelnicu

De ce e PCR cel mai iubit partid din România. Nostalgia după comunism în Europa de Est