FOTO De la interdicţia de a locui în Cetatea Bistriţei, la cartierele „organizate” în funcţie de etnie sau statut social
0Multă vreme privilegiul de a locui în Cetatea Bistriţei le revenea doar saşilor, românii fiind toleraţi la marginea acesteia. Acest lucru s-a schimbat însă în secolul al XIX-lea, interdicţia de a locui în cetate fiind înlocuită cu cartierele, componenţa acestora fiind dictată de statutul social sau etnie.
Până în secolul al XIX-lea se intra în cetate, care era şi capitala comitatului, doar pentru a obţine acte sau pentru a cumpăra diverse obiecte. Drept de şedere aveau doar saşii, românii fiind toleraţi în apropierea cetăţii.
În partea a doua a secolului al XIX-lea se renunţă la fortificaţiile cetăţii, iar celelalte etnii primesc dreptul de a se instala în interiorul vechii cetăţi. Au rămas însă comunităţi şi în afara fostelor ziduri ale cetăţii, care au format mai apoi cartierele.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în doar 50 de ani, câmpurile cu grâu din vecinătatea Spitalului de Urgenţă sunt înlocuite cu casele din piatră ale meşteşugarilor, comercianţilor, agricultorilor sau militarilor stabiliţi în garnizoană. De acest cartier se lega unul cu case mari şi frumoase, care aparţineau bogaţilor Bistriţei.
Peste podul Jelnei se formează un cartier în care locuiau românii numit „hrube”. Numele dat zonei ar veni tocmai de la locuinţele sărăcăcioase scobite în pământ. Locuitorii acestei zone se ocupau în principal cu agricultura, cărăuşia, excavarea şi manufacturarea materialelor utilizate în construcţii.
„Aceştia şi alţii au făcut legenda de sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Se îmbrăcau alegoric, în fel de fel de personaje, colindau gospodarii caselor până la orele prânzului, apoi dintr-o livadă făceau foc mare, cu lăutari şi joc pe o melodie specific „mojugu”, dansau în jurul focului aducând ofrande unui personaj imaginar,” îşi aminteşte Constantin Sănduţă în cartea sa „Timpurile Bistriţei. Povestiri de demult şi mai de-acuma”.
În apropiere, spre Sala Polivalentă şi parcul municipal apare „ţigănia”, populată de lăutari sau florărese, majoritatea de etnie romă.
Peisajul urban al Bistriţei se schimbă odată cu aducţiunea de apă de la Cuşma, care s-a pus la punct în anii 1912-1913, dar şi cu canalizarea sau cu electrificarea oraşului. Demontarea privilegiilor medievale sunt confirmate şi de alegerea primului primar român din Bistriţa, Corneliu Mureşianu, care a devenit gospoar al oraşului în anul 1934.
În partea de jos a oraşului, între anii 1940-1944, apar în jur de 20 de case construite pentru secui. Această zonă primeşte numele de la locuitorii zonei, fiind cunoscută ca „secuime”.
În primii ani după primul Război Mondial încep să se construiască case şi în zona Decebal, unde apare şi o piaţă agro-alimentară, existentă şi astăzi. Tot acolo funcţionau diferitele circuri care poposeau în oraş, dar şi casa cu „şapte hornoaie”, un cunoscut bordel al vremii.
„Treptat, peste ani, într-un ritm tot mai alert, cartierele tradiţionale au fost asimilate oraşului. Gradul de ocupare edilitară s-a tot concentrat, aspectul arhitectonic s-a modernizat, locuitorii şi-au pierdut depinderile vechilor gospodării: cum ar fi cele agricole, creşterea animalelor, micile meşteşuguri,” precizează Constantin Sănduţă.
Înformaţii preluate din volumul „Timpurile Bistriţei. Povestiri de demul şi mai de-acuma”
Vă mai recomandăm:
De la „oppidum Nosa” la Bistriţa, Bistritz sau Bezterce
FOTO Cum s-au transformat saşii, din majoritate în minoritate cu doar 300 de suflete în Bistriţa
FOTO: Sugăletele şi Biserica Evanghelică, dovada măiestriei arhitecturale a saşilor bistriţeni