Cum iubeau femeia ţăranii români în secolul al XIX-lea. Modelul ideal: „în trup mândră şi grăsuţă şi cu şele rotunduţă“

Ţăranii secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care morala creştină încă dicta toate aspectele vieţii, inclusiv a celei intime, considerau dragostea un „păcat acceptat”, tolerat de divinitate.

În mediul rural din Transilvania secolului al XIX-lea, dragostea ocupa un loc privilegiat, în ciuda influenţelor încă puternice ale religiei, care îşi propunea să influenţeze toate aspectele vieţii personale.

Ţăranii considerau dragostea şi relaţiile sexuale drept un păcat acceptat şi tolerat de divinitate, pentru care vor fi cu siguranţă iertaţi. Nu doar bărbaţii gândeau aşa, ci şi mare parte din femei. Acestea nu doar că se lăsau purtate de instincte, ci erau dispuse chiar să-şi înşele partenerii.

Care era modelul ideal de femeie în mediul rural acum un secol?

„Dragostea porneşte de la privire, aşa că primul element pe care ni-l oferă un decupaj folcloric este cel al idealului fizic al feminităţii. Într-o piesă culeasă şi publicată la 1768, de pildă, iubita e „frumoasă şi lată-n şele” sau „în trup mândră şi grăsuţă şi cu şele rotunduţă”, explică profesorul Sorin Mitu de la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca, în Revista Bistriţei. 

Dacă în ceea ce priveşte greutatea, forma corpului şi înălţimea părerile erau împărţite chiar şi atunci, unii preferând minionele, alţii fiind atraşi de femeile subţirele, una dintre „calităţile” fizice era obligatorie: pielea albă.

Acest lucru pare cel puţin ciudat, mai ales pentru că ţărăncile aveau adesea pielea bronzată, de la muncile câmpului, fiind rare femeile cu pielea albă, mai ales în mediul rural.

„Toate textele de epocă analizate, „mândra e ca omătul albă-n piele”. Varietate antropologică a satului ardelean şi mai ales înfăţişarea ţărăncii arse de soare şi vânt contraziceau flagrant un asemenea model”, completează profesorul Sorin Mitu.

Trupul ocupa un loc restrâns în economia portretului femeii, fiind limitat la ţinută, talie şi sâni. Sânii erau cei care aveau „funcţia” de a declanşa emoţia erotică a bărbatului din mediul rural.

„Dar senzaţia pe care o transmite portretul folcloric, în pofida câtorva tuşe carnale, nu este preponderent tactilă, ci vizuală. Atenţia se concentrează în schimb asupra feţei, într-o erotică a privirii unde ochii condensează întregul farmec feminin. De obicei, gura nu e senzuală, ci e «mică» şi desenată în linii delicate, cu buze subţirele. Obrajii trebuie să fie întotdeauna îmbujoraţi în contrast, semnificând emoţia întâlnirii şi candoarea şi puritatea”, mai spune Sorin Mitu. 

Vă mai recomandăm:

„Descântătoarele“, între vindecătoare şi unelte ale Diavolului. De ce apelau ţăranii români la aceste femei singuratice

Peripeţiile unuia dintre puţinele steaguri din Transilvania care au ajuns la Marea Unire: a fost ascuns în gunoaie ani la rând şi furat la o manifestare