Dinu Maghici, globe-trotter-ul fotbalului arădean

Fotbalistul arădean e atras de parfumul marilor meciuri de pe Bătrânul Continent și încearcă să profite de fiecare ocazie pentru a vedea pe viu cum se joacă fotbal cu adevărat.

Profil:

Născut. 29 noiembrie 1982
Educaţie. Facultatea de Ştiinţe Economice
Familie. Necăsătorit

A devenit fotbalist la vârsta de opt ani. A mers la o selecţie organizată de CSS Gloria, alături de fratele său Cassian şi de Adrian Piţ. A trecut la juniorii UTA-ei, iar la 16 ani juca deja la seniorii Frontierei Curtici. Cu ultima formaţie a promovat în Liga a 3-a, iar apoi a ajuns la UTA.

A urmat un stagiu la ACU Arad, după care a plecat în Italia, la AS Sampierdarenese. A petrecut opt  luni în „cizmă”, revenind apoi acasă, la Gloria Arad. Şi-a încercat norocul şi-n Anglia, dar n-a reuşit să obţină permisul de muncă, întorcându-se acasă, la CS Ineu.

Îşi aminteşte că, pe la 15 ani, privea la televizor meciurile din Champions League împreună cu fratele său. Se întreba dacă va ajunge vreodată să vadă pe viu aşa ceva. Şi ocazia să călătorească în străinătate i s-a ivit, aşa că a profitat de ea. Prima arenă importantă pe care a păşit a fost Delle Alpi, a Juventusului. „Un stadion deosebit, în formă de coroană de rege. Fotbalul şi atmosfera m-au fermecat”, povesteşte Dinu. Tot în Italia a reuşit să ajungă şi pe San Siro. Nu şi-a văzut favoriţii, pe cei de la AC Milan, dar a rămas impresionat de cum au arătat tribunele la meciul Inter – Ascoli. Înainte şi după meci, barurile din apropiere trăiau doar pentru fotbal. Dar cele mai frumoase amintiri le are din Anglia.

Pe Anfield Road

A ajuns la Liverpool, pe Anfield Road, casa uneia dintre favoritele sale. I-a văzut pe preferaţii săi în semifinala de Champions League cu Chelsea. „E impresionant. De la gazon, la tribune, la vestiare, la lojele VIP, aproape toate luate pe viaţă”, a rememorat fotbalistul arădean, care n-a ratat şansa de a se fotografia cu trofeul Ligii Campionilor.

Întrebări şi răspunsuri

Ce diferenţe remarci între fotbalul nostru şi cel din „lumea bună”?
Un meci e prea puţin. Nu ştii unde să te uiţi, în tribune, pe stadion, la tactică, cum trăiesc antrenorii pe bancă. Nu-ţi dai seama pe moment. După ce analizezi vezi cât e de diferit. Noi vrem să ne comparăm cu Italia, Anglia, dar o echipă de copii de acolo are 5 antrenori.

Cum se face că îţi plac echipele alb-roşii?
UTA e echipa oraşului unde m-am născut. În fiecare zi când treceam pe lângă stadion mă întrebam când voi ajunge să joc la UTA. Iar cu Dinamo, tata e un mare suporter, mi-a pus şi numele după Cornel Dinu.