Viaţa în scaunul cu rotile: DJ de discotecă, patron de butic şi IT-ist la un centru medical

Tudor Gheorghe Capota (36 de ani) este dependent de scaunul cu rotile de când se ştie. Dacă alţii ar fi ajuns la pământ într-o astfel de situaţie, el l-a înlocuit cu succes pe „nu pot“ cu „sigur am să reuşesc“. A fost DJ de discotecă, patron de butic, iar acum IT-ist la un centru medical din Alba Iulia.

Pe Tudor Capota l-am găsit aşezat în scaunul cu rotile în faţa biroului său de la Centrul medical Elisa Med din Alba Iulia, unde lucrează ca IT-ist de  trei ani. Este omul bun la toate, aşa cum se descrie de altfel. Lucrează la calculator, răspunde la telefon, este omul de legătură cu pacienţii care trec pragul Centrului,  dar şi cu furnizorii de materiale medicale. Şi, preocuparea de bază, este responsabil de sănătatea sistemului informatic.

O eroare medicală

Problemele medicale care l-au ţintuit în cele din urmă în scaunul cu rotile au început încă de la naştere. Tudor spune că s-a ales cu o fractură de şold, din cauza unei erori medicale. În loc să fie pus în gips,  a urmat o lungă perioadă de refacere prin gimnastică medicală, fără a se şti cauza exactă. În loc să apară semne de recuperare, problemele medicale s-au adâncit. Asta din cauză că osul era prea fragil şi s-a măcinat în timp.

„În primii trei ani de viaţă am făcut câţiva paşi fără cărucior. Apoi, am fost permanent în scaunul cu rotile, ca şi acum“, îşi începe Tudor povestea propriei vieţi. Diagnosticul corect, de sindrom de nerv motor periferic,  s-a stabilit abia la vârsta de 12 ani, la un Centru medical din Ungaria. „Aici s-au făcut investigaţii medicale de la zero, fără a se ţine seama de ceea ce se făcuse până atunci. Ei au considerat că doar aşa vor putea pune un diagnostic exact. Aşa s-a stabilit că este  Ulterior, s-a dovedit că aşa ar fi trebuit făcut cu mult timp în urmă“, a explicat Tudor. Acum, şansele de reuşită medicală  sunt aproape nule.

„Dintodeauna m-am considerat un om normal“

În ciuda faptului că nu putea zburda ca şi ceilalţi copii, a urmat şcoala primară, gimnaziul şi liceul în regim normal. „Nu s-a pus niciodată problema de a urma o şcoală specială. Am avut colegi extraordinari care m-au ajutat, m-au înţeles, profesorii la fel. Am dus o viaţă normală din punctul meu de vedere. Dintodeauna m-am considerat un om normal. Am fost ajutat în permanenţă de părinţi şi bunici să mă deplasez până la şcoală“, apreciază tânărul de 36 de ani. Chiar dacă avea  picioarele betege, n-a stat departe de muzică. În liceu a fost DJ la discotecile care erau în vogă la acea vreme.

Ca să ţină pasul cu schimbările care au loc în jurul lui s-a perfecţionat mereu. A  urmat şi cursuri decalculatoare, dar şi de contabilitate şi resurse umane. „Întrucât eram limitat la activităţi fizice, de mic am vrut să fac ceva care să nu implice prea multă deplasare. Aşa am ajuns să am tot mai mult tangenţă cu ceea ce înseamnă calculatorul, încă din  timpul liceului.  Am fost tentat de contabilitate la momentul respectiv“.

Aşa a ajuns să facă contabilitate primară la o firmă din Alba Iulia. Primul salt profesional notabil l-a făcut la o companie multinaţională de telefonie mobilă, Vodafone.  Aici a lucrat cinci ani şi jumătate. „A fost o experienţă foarte, foarte bună pentru mine. Relaţionam în fiecare zi cu zeci de oameni. Vedeam lucrurile total diferit în comparaţie cu o altă persoană cu handicap, care are tentaţia să-şi restrângă cercul de prieteni. Furnizam clienţilor informaţia clară care să-i ajute să cumpere telefonul potrivit, îi ajutam să înţeleagă cum să folosească serviciile âoperatorului.  Am avut privilegiul să fiu ales cel mai bun self manager din Transilvania al companiei“, continuă Tudor. Tudor îmi spune,  în treacăt,  că a fost timp de doi ani şi jumătate în ipostaza de patron. A avut un butic cu produse cosmetice.

„Nu există nu pot, ci doar nu vreau“

Nu s-a mulţumit cu atât. Din lumea telefoniei mobile şi a comerţului a ajuns în cea medicală. Norocul a fost de partea sa în urmă cu trei ani,  la un Târg de locuri de muncă pentru persoanele cu handicap. Aşa a ajuns să lucreze ca IT-ist la Centrul medical Elisa Med din Alba Iulia.  „Aici, în Centrul medical în care ne aflăm se pune mare accent pe ceea ce poate fiecare. Şi, apoi este integrat acolo unde este locul lui, unde poate să facă el un anumit lucru. Şi eu am evolut aici. La început nu ştiam termenii medicali care se folosesc aici. A trebuit să învăţ multe, să particip la şedinţe, să fiu tentat să studiez, ca să înţeleg ce se petrece aici“, susţine tânărul pe care experienţele prin care a trecut l-au călit, în aşa fel încât şi-a însuşit principiul „nu există nu pot“. Tânărul consideră că atâta timp cât există voinţă, trebuie să apară şi rezultatele.

„A trebuit să fac eforturi susţinute, anumite concesii, să-mi demonstrez mie că pot să ajung undeva. Şi asta nu imediat, ci în timp. Cu multă răbdare şi cu multă pasiune am ajuns să fac lucrurile despre care povestim, ceea ce îmi doresc şi îmi place“, mai spune IT-istul.

Lupta cu reticenţa celor din jur

Cea mai mare provocare zilnică rămâne deplasarea de acasă până la locul de muncă. „Părinţii şi fratele meu mă duc şi mă aduc de la serviciu zilnic cu căruciorul în care sunt şi acum. Deşi stau în apropiere, tot fac un sfert de oră fără maşină. Depinde de cum este vremea, cât trebuie să stăm la semafor. Dar pe toate le-am trecut deja la rutină“, susţine tânărul pe faţa căruia problemele medicale nu i-au sădit niciun rid de tristeţe.

Tânărul a reuşit să-şi înfrunte condiţia într-o ţară în care cei cu dizabilităţi sunt priviţi cu rezerve. „Cum eu am contact direct cu cei care vin aici la Centrul medical, de multe ori văd pe chipul lor reticenţa. Nu sunt convinşi că se adresează persoanei care trebuie când mă văd în scaunul cu rotile. Pur şi simplu au un trac. Dar eu am învăţat cum trebuie să abordez o astfel de persoană, să nu-i mai fie teamă să-şi spună problema“, explică Tudor. Nu de puţine ori a trecut şi prin situaţia în care unii angajatori nu puteau privi peste handicapul său fizic. „Eu mi-am dovedit că propriile limite pot fi împinse spre extrem. Cei ca mine trăiesc cu o durere, care poate fi permanentă sau zilnică. Însă, asta trebuie lăsată la o parte când vrem să facem ceva. Trebui să uităm că suntem persoane cu handicap“, încheie Tudor.

Tânărul a dezvoltat o mare pasiune pentru grafica web, aşa că timpul liber şi-l petrece tot în faţa computerului. Un aliat de nădejde a lui Tudor este internetul, cu ajutorul căruia ţine mai uşor legătura cu persoane care au probleme similare. Participă la acţiuni caritabile, simpozioane destinate persoanelor cu handicap. Se consideră un exemplu pozitiv pentru cei cu care soarta a fost nedreaptă.