Umilinţele îndurate de românii din Transilvania, oglindite în Memoriul Episcopului Inochentie Micu Klein
0
Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, Inochentie Micu Klein, este prin excelenţă documentul cel mai expresiv al umilinţelor, împilărilor şi terorizărilor perfide la care autorităţile străine (maghiare, habsburgice şi papale) au supus populaţia românească din Transilvania.
Documentul intitulat „MEMORIUL rugăminţilor şi greutăţilor clerului şi poporului româno-valah unit din Transilvania şi părţile încorporate care îngenunchează în faţa tronului Maiestăţii Regeşti Prea auguste a Ungariei şi Boemiei pentru remedii potrivite şi mângâiere”a fost redactat şi trimis de episcopul Inochentie Micu la Viena în 1743.
Fragmete grăitoare din acest memoriu găsim în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“, ce poartă semnătura lui Ioan Străjan din Alba Iulia. Lucrarea este considerată de critica de specialitate un adevărat codex alcătuit din documente, memorii şi statistici, extrase din arhive, ce dau mărturii elocvente şi şocante, în acelaşi timp, despre umilirea, împilarea şi terorizarea neamului şi credinţei româneşti din Ardeal.
Prezentăm, mai jos, câteva fragmente grăitoare din Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, care în lucrarea citată este redat integral în 14 pagini. Intertitlurile aparţin redacţiei „Adevărul“.
Umilinţe îndurate de românii din Transilvania
„Observând cu amărăciune şi durere în suflet că doar privilegiile noastre sunt călcate în picioare, deşi privilegiile altor locuitori ai ţării sunt respectate cu stricteţe, ne îndreptăm rugători spre bunătatea înnăscută a Maiestăţii Sale Preasfinte şi, de nevoi, în genunchi aşternem greutăţile noastre în faţa pietăţii şi justiţiei Maiestăţii Voastre pentru remediu potrivit. ...deoarece nu avem nici o altă speranţă, în afară de Dumnezeu, decât bunătatea Maiestăţii Voastre Preasfinte, către ea ne îndreptăm cu cea mai mare cinstire, iar greutăţile noastre de care suntem împovăraţi, în ciuda cuprinsului menţionatelor privilegii şi diplome, le prezentăm în genunchi dreptăţii şi îndurării Maiestăţii Voastre Preasfinte, pentru mângâiere potrivită. Ne plângem... că este interzisă ridicarea capelelor sau altarelor în locuri în care se află mai mult de 20-30 de oameni sau construirea de biserici chiar în locurile unde se găsesc mai mult de 100, 200 sau chiar 300 de suflete, că sunt distruse şi scoase crucile şi icoanele, că laicilor ritului nostru li se interzice să dea ascultare slujbaşilor noştri bisericeşti şi chemărilor lor şi de alte asemenea ticăloşii săvârşite în toate locurile împotriva legilor umane şi divine”.
„In scaunele săseşti ni se smulg pământurile, păşunile, munţii, pădurile, la fel cârciumile, morile şi alte locuri şi venituri care au fost folosite de ai noştri în vechime!” .
„Povara teologului“ iezuit, ghimpe în coastele ierarhului român
„Poverile noastre sunt apăsătoare şi contrarii-nu numai dragostei creştineşti şi frăţeşti, ci şi legilor divine şi bisericeşti şi fără nici un temei, de vreme ce se săvârşesc în mod continuu şi nu pot tăgădui trebuinţele”.
Episcopul Inochentie se plânge şi cere ridicarea „poverii.., teologului” iezuit care era ca un ghimpe în coastele ierarhului român . De o astfel de anomalie „cu greu s-a mai auzit pe pământ“, ca un episcop să fie „sclavul teologului, împotriva sfintelor canoane, a privilegiilor bisericeşti, a obiceiurilor oricărui neam care respectă persoanele consacrate lui Dumnezeu şi mai cu seamă episcopii”,“...acest lucru este ruşinos şi deloc potrivit şi chiar jignitor nu numai pentru un episcop, dar chiar pentru un abate sau un stareţ de mănăstire ca să primească în gazdă un cenzor lipit de sine şi să-l hrănească, mai ales dacă el însuşi duce lipsă...”
„De ce episcopul nostru de Făgăraş, acum după unire, trebuie să fie supus unei astfel de condiţii, deşi noi, chiar înainte de unire, în timpul principilor necatolici, am avut întotdeauna episcopul plin ba chiar arhiepiscop, iarăşi nu ştim”, se mai spune în Memoriu.
Plângerile Episcopului, mute în faţa Curţii de la Viena
„Diplomele au fost acordate în vremea unirii, dar punerea lor în practică nu a avut loc niciodată, ci a fost mereu amânată, astfel încât episcopul nostru, care ar trebui să fie părtaş la toate drepturile episcopilor de rit latin, precum reiese din cele arătate, a trebuit să suporte cu cea mai mare durere să-i fie limitată jurisdicţia de către duşmanii săi, ca pricinile bisericeşti să fie aduse de ei la judecată, ca parohii noştri să fie instalaţi şi depuşi fără ştirea lui, să fie limitat numărul lor, să fie duşi după plăcerea lor la judecată...”.
Toate aceste abuzuri, „modul acesta violent şi nepotrivit de a proceda „sunt prezentate în faţa împărătesei Măria Tereza pentru a cunoaşte „aceste excese pe care episcopul nostru le-a suportat şi le suportă, fiindcă nu poate să nu existe un remediu pentru atâţia care încalcă atât legile divine, cât şi cele omeneşti, pentru păstrarea jurisdicţiei şi a imunităţii bisericeşti din cauza lipsei ajutorului datorat prin puterea articolului XIV al diplomei leopoldine. Aceste rele sunt foarte mari şi grave şi atrag după sine consecinţe cum se vede bine fără vreo altă discuţie...”.
Cere în zadar sprijin Papei
Cu toate insistenţele şi rugăminţile „în genunchi” adresate „Preasfintei Maiestăţii Regeşti, stăpâna noastră mult îndurătoare şi prea binevoitoare” plângerile făcute de episcopul Inochentie Micu în numele întregului cler de rit grecesc, ca şi în numele naţiunii valahe unite din Transilvania” rămân mute în faţa Curţii de la Viena. Ba mai mult, împărăteasa „îşi pleacă urechea la bârfele Dietei şi episcopul fu chiemat la Viena , prin ordinul împărătesei din 15 iunie 1744. După ce obţinu de la sinod răspunsul că dacă nu li se recunosc drepturile vor părăsi unirea, episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein pleacă la Viena în 23 iulie... Căzut în dizgraţia împărătesei, aproape disperat de a o scoate la liman cu adversarii săi, îndemnat prin intrige ţesute înadins de neliniştiţii săi duşmani, ameninţat de a fi închis la Gratz , între cei mai mari criminali, Ioan Micu-Clain fuge la Roma , leagănul obârşiei şi credinţei noastre! să cerşească dreptate şi sprijin Papei Benedict al XIV-lea, în lupta sa sfântă.”
„Marea speranţă care şi-o punea el în Roma şi în papă i s-a spulberat la scurt timp pentru că şi papa, ca toţi mai marii lumii, sunt în cârdăşie unii cu alţii pentru interesele lor şi nu a celor obidiţi, aşa că nici papa n-a putut-o supăra pe Maiestatea Sa pentru un amărât de episcop valah“, scrie profesor dr. Vasile Borca.
Din disertaţia lui Gh. Biriş, intitulată „O pagină de istorie. Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic Ioan Inocenţiu Micu-Clain”, şi reprodusă în cartea citată, aflăm că
„sechestrându-i-se averea, la propunerea comisiei aulice transilvane din Viena, Klein ajunse la atâta sărăcie în Roma, încât pentru a-şi întreţine ultimele zile de sbucium şi lupte, fu silit să-şi pună zălog crucea, podoaba rangului său de prelat, - care fu răscumpărată apoi de episcopul Orăzii-Mari. Papa mângâia pe Inocenţiu că împărăteasa nu-i poate lua demnitatea de episcop. Văzând însă imposibilitatea unei întoarceri în patrie, îl sfătuia să demisioneze de buna voie, dându-i-se astfel mijloacele de traiu... Lipsit chiar de trebuitoarea pâine de toate zilele, văzând că rugăciunile sale, cari ar fi înduplecat chiar o inimă de piatră, rămân fără răsunet la Viena , episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein renunţă la episcopat în 1751 şi trăi la Roma cu o pensiune anuală de l.200 florini, încă 17 ani, îngrijit doar de un nepot al său...” .
24 de ani de exil la Roma
Sugestivă şi emoţionantă rămâne scrisoarea pe care preoţii din Transilvania, adunaţi la Sinodul din Daia, din 23 septembrie 1747, o trimit episcopului lor din exil, Inocenţiu Micu Klein.
„...vă înştiinţăm că, dacă Preaînălţimea voastră de bună voie sau prin nenorocire sau din orice alt chip ar fi constrânsă să facă acest lucru (demisia), poporul acesta valah va renunţa la unire; aceştia strigă într-un glas că, dacă Domnia Voastră Preailustră se va întoarce, orice le va arăta că trebuie făcut aşa vor face şi dacă nu vă veţi întoarce nu vrea să mai ştie nimic de unire şi de uniţi...”,
se arată în scrisoarea preoţilor, prezentată, de asemenea, în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“. Despre situaţia jalnică şi constrângerile la care a fost supus aflăm tocmai din scrisoarea trimisă din Roma, în 30 septembrie 1747, din care reiese că şansele de eliberare şi întoarcere în ţară sunt aproape inexistente şi că „puterea duşmanilor este ca pe mine să mă constrângă la abdicare prin foame şi arestare...’’.
Conştiinţa de luptător şi apărător pentru drepturile neamului său a fost exprimată de Inochentie prin cuvintele:
„Mai bine să piară toate ale lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”.
Istoricul David Prodan îl consideră cea mai puternică personalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea, cel care a început lupta pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică în Transilvania.(Articol scris de NICU NEAG)
FOTO Valea Arieşului în alb şi negru. Peisaje de arhivă din frumuseţile Apusenilor
Se încarcă comentariile...
