Motivul pentru care se putea pierde dreptul de vot în România interbelică. „Tabloul“ de la judecătorie

În urmă cu 100 de ani, dreptul de vot putea fi pierdut dacă un cetățean ajungea în faliment. Hotărârea era pronunțată în justiție, iar persoana vizată nu mai putea să voteze.

Reclame electorale în 1928 FOTO Nicolae Ionescu

Un document din 1928, din colecția Arhivelor Alba, arată cum un cetățean își putea pierde dreptul de vot, în anumite situații, prin hotărâre judecătorească.

S-a întâmplat în cazul a doi cetățeni din Alba Iulia, care au intrat în faliment și, astfel, și-au pierdut dreptul de a mai vota. Gheorghe Slureck și Hirsch Bela au fost „excluși de a fi alegători” prin decizia judecătoriei Alba Iulia. Decizia datează din noiembrie 1928.

Prin urmare, cei doi cetățeni nu au avut posibilitatea să își exprime dreptul de vot la alegerile generale ce au avut loc în decembrie 1928. Alegerile au fost câștigate de Partidul Național Țărănesc cu 77,76% din totalul voturilor. Pe locul doi, la o diferență uriașă, s-a clasat Partidul Național Liberal, cu doar 6,55% din voturi. A urmat Partidul Maghiar, cu 6,08%. Au mai intrat în Parlament, Partidul Țărănesc (Dr. N. Lupu) și Partidul Poporului și Naționale, ambele cu 2,48%.

Legea electorală adoptată la 27 martie 1926 avea să aducă schimbări importante în sistemul electoral românesc ce țineau de centralizarea rezultatelor și repartiția mandatelor.

Cetățenii din Alba Iulia în faliment, care nu aveau drept de vot FOTO Arhivele Naționale Alba

Dacă până atunci acestea se centralizau la nivel de judeţ, fiind proclamaţi aleşi candidaţii care au întrunit cel mai mare număr de voturi, noua lege stabilea că voturile se centralizează la nivelul ţării şi apoi se calculează procentul obţinut de fiecare grupare în parte faţă de numărul total al votanţilor pe întreaga ţară.

Gruparea politică ce obţinea cel mai mare număr de voturi, dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări, era declarată grupare majoritară, iar celelalte grupări minoritare. Pragul electoral era stabilit la 2%, dar legea admitea o excepţie: se preciza că din numărul total al mandatelor stabilit pe întreaga ţară se reduceau mandatele atribuite grupărilor minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută, chiar dacă pe întreaga ţară nu au obţinut procentul de 2%.

Ceea ce rămânea din numărul total al lor se repartiza astfel: gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare dintre ele.

În cazul în care nu s-a declarat nicio grupare majoritară, mandatele se împart între toate grupările proporţional cu procentul obţinut de fiecare din ele. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (dintre care 113 aleşi la colegiul universal).

Această lege afecta egalitatea votului, deoarece puterea de desemnare a votului dat grupării majoritare era mai mare decât al celui dat grupărilor minoritare.

Cine avea minimum 40%, indiferent că asta însemna 40,01% sau 80%, obținea ca «bonus» jumătate din cele 387 de mandate. Restul se distribuiau proporțional cu scorul obținut de fiecare grupare în parte, inclusiv de către cea majoritară.