Moştenirea lăsată de muntenii din „leagănul“ Carpaţilor. De ce spunea Herodot că „dacii sunt lipiţi de munţi“

Transhumanţa cu oile a apărut ca urmare a iernilor aspre din Carpaţi, pe timp de iarnă/Sursa foto:colecţia personală Constantin Şufană

Lanţul Carpaţilor a asigurat dacilor munteni hrană, materiale de construcţii şi chiar energie. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor, dar această formă de viaţă era una nesigură şi plină de riscuri.

Cele mai reprezentative vestigii ale unei mari civilizaţii multimilenare „de tip montan” se găsesc în Carpaţii României, care reprezintă inclusiv Munţii Apuseni. Este civilizaţia despre care Herodot spunea: „Dacii sunt lipiţi de munţi”. Dacii munteni nu s-au aşezat aici doar pentru că erau încântaţi de măreţia şi frumuseţea peisajelor, ci mai ales pentru a-şi asigura supravieţuirea. Îşi bazau existenţa pe creşterea animalelor, mai ales a oilor, de rasă „Ţurcană“.

„Animalele domestice le-au furnizat dacilor hrană proteică consistentă, atât de necesară în condiţii montane (dar şi îmbrăcăminte şi mijloace de transport). Natura montană le-a oferit combustibil, fructe, vânat, apă, peşte şi chiar energie(morile, mangalul, ş.a.), materiale de construcţii. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor şi puteau reveni după trecerea acestora, pentru a-şi cultiva pământurile şi a-şi asigura mai ales cerealele, dar această formă de viaţă era nesigură şi plină de riscuri, sub hazardul de a se afla sau nu pe traseul migraţiilor hoardelor“, scrie profesorul universitar dr. Radu Rey, membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Transhumanţa de odinioară/Sursa foto colecţia Constantin Şufană

Stabilirea în formă permanentă şi masivă în munţii Daciei, cu vărat şi iernat şi înfiinţarea de cătune şi sate s-a împiedicat de condiţiile aspre de climă, pe timp de iarnă. Aşa, a apărut transhumanţa cu oile spre zone mai calde, unde se putea asigura furajarea animalelor şi în sezonul rece. Potrivit lui Radu Rey, drumurile transhumanţei porneau spre Dobrogea, ajungeau spre câmpiile Asiei. Spre Vest, transhumanţa a înaintat până în Alpii Italiei, Elveţiei şi spre Pirinei. Aici se mai întâlnesc vechi vestigii cum sunt ladinii italieni, elementele comune fiind date de limbă (stână, brânză, ş.a.), de obiceiuri şi chiar de rasa de oi „Ţurcană”.

Moştenirea economică lăsată de dacii munteni

Coasa a fost unealta care a determinat sporirea majoră a capacităţii de locuire permanentă în Carpaţi, partea de înaltă consistenţă a munţilor vechii Dacii. Unealta a permis recoltarea ierbii de pe pantele munţilor şi asigurarea fânului pentru iernatul animalelor. Aşa, a devenit posibilă viaţa stabilă în munţi, atât în sezonul cald, cât şi în cel rece.

„Stabilitatea a atras după sine ameliorarea raselor de animale şi a florei naturale, furajere, multiflorală, graţie îngrăşămintelor organice. Astfel, dacii, generaţie după generaţie, au intrat într-o relaţie decentă cu natura montană, asigurând «târlirea», metru cu metru şi an de an, a păşunilor şi fâneţelor, moştenire de maximă importanţă economică până în zilele noastre. Graţie îngrăşămintelor organice, s-a ajuns la un polimorfism floral furajer de înaltă calitate, cu plante de cea mai înaltă valoare, precum trifoiurile, cu un «buchet» de plante medicinale şi de săruri minerale, care împreună cu apa şi aerul, nepoluate, conferă o calitate superioară laptelui şi cărnii.“, argumentează Radu Rey, care este şi preşedinte al „Forumuui Montan din România“.

Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum s-au manifestat influenţele străine asupra populaţiei dacice din munţi? Un răspuns ne dă Radu Rey. „Influienţele au fost de mica intensitate, însă aici, fiind cunoscut faptul că o mare parte a comunităţilor montane erau societăţi «închise» pentru factori neautohtoni. Fenomenul este asociat, în special, cu dificultatea obţinerii de hrană pentru trai.“

Practici de păstorit ale dacilor păstrate

Unele practici ale dacilor montani se mai păstrează şi în zilele noastre. Pe Valea Sebeşului, din judeţul Alba, încă rezistă un sistem excelent de păstorit cu pendulare scurtă: jos, în sat – fâneţele; la altitudinea de 600-800 m, prima treaptă de păşunat – otava de primăvară, „zona ocoalelor” – adevărate gospodării, cu saivane şi locuinţe. După epuizarea ierbii, turmele pleacă sus, la muntele lui Pătru, pentru vărat, până în 14 septembrie, la „Ziua crucii”. Între timp, în „zona ocoalelor“ a crescut iarba şi s-a recoltat fânul, apărând deja otava de toamnă, care va fi păşunată, iar turmele vor rămâne şi iarna, până la epuizarea fânului şi la fătarea mieilor. Abia apoi turmele coboară jos, în sat, unde două recolte de fân vor asigura iernatul animalelor.

Citește și: Descoperirea senzaţională de la Alba Iulia: secretele ruinelor primei biserici răsăritene de la nord de Dunăre, găsite îngropate în pământ

Profesorul Radu Rey ne oferă şi un alt exemplu. În judeţul Hunedoara, la Ghelari, de la daci ne-a rămas un alt sistem judicios de valorificare a munţilor: un an, un munte se păşunează cu animalele satului – asigurându-se astfel îngrăşămintele organice; în al doilea munte se recoltează fânul pentru iernat. În anul următor, primul munte va asigura fînul, iar cel de-al doilea va fi păşunat şi îngrăşat organic.

Urme ale civilizaţiei dacilor munteni

„Comunităţi dacicie mai puţin atinse de influenţa altor gene, se regăsesc şi astăzi, tot în munţi, ca reminescenţe încă solide a unei străvechi civilizaţii. Din Maramureş şi Bucovina până în Valea Jiului, Depresiunea Petroşanului, Ţara Haţegului, Ţara Dornelor, Ţara Oaşului, în munţii Banatului şi Munţii Apuseni, în munţii Vrancei şi Neamţului, urmaşii dacici sunt mai prezenţi, aducând cu ei valori tradiţionale, economice, culturale şi spirituale – inestimabile“, subliniază Radu Rey.

Cele peste 3.560 sate montane din Carpaţii României, miile de cătune izolate, rezistă cu greu tot mai slăbite, la „invazia” lumii moderne, cu unele avantaje, dar cu prea multe dezavantaje economice, mai ales pentru generaţiile tinere. „Produsele montane” devinin tot mai rare în zilele noastre, când sistemele de producţie agricolă şi de creştere industrială a animalelor, chimizarea intensivă, aduc mari riscuri sanitare în alimentaţia umană.