INTERVIU Burhan Ozbilici, autorul unei fotografii care a şocat lumea: „Puteam să fug fără să fac nicio fotografie, dar n-aş fi avut niciun răspuns potrivit ulterior“
0
Burhan Ozbilici este fotograful care a realizat poza anului 2016, distinsă cu premiul cel mare al celui mai prestigios concurs de fotojurnalism, organizat de World Press Photo. Este vorba despre instantaneul cu criminalul care l-a ucis în 19 decembrie 2016 pe ambasadorul Rusiei în Turcia, Andrey Karlov. În continuare, un interviu cu fotograful de la Associated Press.
Ambasadorul Rusiei în Turcia, Andrey Karlov, le vorbea celor prezenţi cu o voce joasă, rar, pentru ca translatorul să reuşească să le traducă celor prezenţi în turcă. ”Nu uitaţi de Alep, nu uitaţi de Siria! Allahu akbar” s-a auzit deodată un strigăt în limba turcă, urmat imediat de o serie de împuşcături a căror ţintă a fost chiar ambasadorul.
În momentele de surprindere, panică şi groază, un jurnalist a reuşit să rămână calm şi să ofere lumii o serie de fotografii document tulburătoare care au transpus vizual ”ura în formă pură”: a fost pentru prima oară când publicul a privit în ochi un terorist, la fracţiuni de secundă după ce şi-a comis crima.
Jurnalistul de la Associated Press care a realizat aceste fotografii, autorul fotografiei anului, recompensată cu două dintre cele mai importante premii internaţionale pentru jurnalism, respectiv World Press Photo 2017 şi Picture of The Year, este fotograful turc Burhan Ozbilici.
Un bărbat îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, cu o cămaşă albă şi cravată, strigă şi duce spre cer degetul arătător de la mâna stângă în timp ce în mâna dreaptă
are un revolver îndreptat spre pământ. La stânga lui, la picioare, se află trupul victimei sale: ambasadorul rus în Turcia. Cel care ţine arma este Mevlut Mert Altintas, un ofiţer de poliţie tânăr de 22 de ani. Această fotografie ”icon” a lui Burhan Ozbilici, a devenit deja parte a istoriei vizuale a omenirii. De adăugat ar mai fi faptul că aceste premii au fost acordate ”fotografului şi nu crimei”.
Reporter: Aş începe prin a-ţi spune că publicul din România a fost profund tulburat de asasinarea ambasadorului Rusiei, Andrey Karlov. A fost pentru prima dată când audienţa s-a uitat direct în ochii unui terorist, în ochii unui criminal, la numai câteva secunde după ce a comis această crimă. Şi asta prin intermediul fotografiilor tale, care au creat un impact imens. De altfel, aceste fotografii ţi-au adus premiul întâi la World Press Photo Competition şi aş îndrăzni să adaug că sunt nişte fotografii ”iconice” care vor marca istoria fotojurnalismului.
Burhan Ozbilici: Sunt încă foarte trist în ceea ce priveşte asasinarea unui om foarte bun, ambasadorul Andrey Karlov. A fost mai mult decât un ambasador obişnuit; un om natural, elegant în mod natural, un reprezentant bun al naţiunii sale şi al extraordinarei culturi ruseşti. L-am văzut acolo pentru prima dată şi i-am admirat calităţile umane cu doar câteva secunde înainte să fie ucis.
R.: Cum de ai ajuns la acel eveniment care părea mai mult o rutină. O expoziţie foto? Ai vrea să ne spui pe scurt ce s-a întâmplat?
B.O.: Expoziţia de la Centrul de Artă Contemporată, denumită ”De la Kaliningrad la Kamceatca, prin ochii călătorilor” era foarte aproape de casa mea, la doar 150 de metri. Am decis să merg pentru că era în drumul meu şi nu era departe nici de biroul AP din Ankara. Am întârziat vreo 15-20 de minte, discursurile deja începuseră. După ce a început să vorbească ambasadorul rus Andrey Karlov, m-am mutat mai aproape să-l fotografiez, gândindu-mă că fotografiile îmi vor fi folositoare în viitor pentru ilustrarea unor poveşti despre relaţiile turco-ruse. Andrey Karlov vorbea foarte încet şi, din ce mi-am dat seama, era vorba despre ţara sau oraşul său de baştină. Se oprea ocazional pentru a-i permite translatorului să îi reia vorbele în limba turcă. Îmi amintesc că mă gândeam cât de calm, modest şi natural părea. Apoi au izbucnit împuşcăturile într-o succesiune rapidă, era panică în rândul audienţei! A fost groaznic! Trupul ambasadorului era pe podea, la câţiva metri de mine iar atacatorul chiar în faţă...
Un alt instantaneu surprins imediat după crimă. Foto: AFP
R.: Legat de asta, am o întrebare care poate suna ca un clişeu, poate a trebuit să răspunzi de multe ori la ea, dar nu îmi permit să o las deoparte: cum ai reuşit să îţi menţii curajul şi sângele rece şi să faci fotografii în continuare, după împuşcături? Ţi-a fost frică? Cum a fost posibil să îţi depăşeşti instinctul de conservare?
B.O.: Desigur că am fost şocat la început, mi-a fost teamă şi eram conştient de pericolul ca atacatorul să se
întoarcă spre mine şi să ne ucidă pe toţi. Dar am încercat să stau calm şi am avansat puţin şi l-am fotografiat pe acest om în timp ce îşi agresa audienţa captivă şi disperată. Mă gândeam poate la o mie de lucruri… Dar mă gândeam aşa: sunt aici; chiar dacă sunt rănit sau ucis, sunt jurnalist. Trebuie să îmi fac meseria. Puteam să fug fără să fac nici o fotografie… dar n-aş fi avut nici un răspuns potrivit dacă colegii sau publicul m-ar fi întrebat mai târziu de ce nu am făcut fotografii? Îmi era foarte, foarte cald, ca şi când aş fi avut apă fiartă pe cap, apoi îmi era foarte, foarte frig… A fost extrem de periculos, ca şi când ai sta în faţa unui tanc în timp ce trage. A trebuit să calculez totul foarte repede şi să decid ce trebuie să fac, dar mai ales ce pot să fac. Două situaţii extreme, între posibil şi imposibil… Dar în acelaşi timp am înţeles că era vorba despre istorie, despre istoria aceea mare, un incident foarte, foarte important. Am decis să încerc ceva, ca un miracol. Am o încredere mare în mine şi poate o forţă interioară puternică…
R.: … şi experienţă, poate?
B.O.: Am fost fotograf pentru AP timp ce 30 de ani şi am învăţat multe despre ”acoperirea” evenimentelor dificile în Turcia şi în Orientul Mijlociu. Ciocniri, cutremure, războaie, sport… În faţa acestui atacator am decis să îmi fac meseria pentru că puteam fi rănit sau ucis dar cel puţin trebuia să reprezint ceea ce cred că înseamnă jurnalismul de calitate.
R.: Ce ai simţit în acel moment? S-a uitat la tine ucigaşul ambasadorului?
B.O.: Îmi amintesc că am fost calm şi atent, urmărind toate mişcările atacatorului, faţa, şi încercând să-l analizez şi să decid ce să fac. Nu eram prea departe de el. Nu m-am mişcat repezit, am stat calm şi am fotografiat.
R.: Ai putut să dormi în acea noapte? Eu ştiu, aşa cum ai spus foarte scurt şi tu, că ai o experienţă vastă în ”jurnalism greu”, în conflicte şi războaie. Te-a ajutat asta? Te-a afectat acest incident tragic?
B.O.: Înainte de orice altceva, a trebuit să scriu la persoana întâi pentru AP, editat de şeful Biroului pentru Africa de Sud şi totodată prietenul meu Chris Torchia, după povestea principală cu reporterul din Ankara, Suzan Fraser. Au urmat interviuri la AP Television, BBC, CNN International, Europe 1… N-am putut să dorm pentru că au sunat telefoanele non-stop. Pisicile mele au fost foarte nefericite din această cauză. Am decis să mi pun telefonul pe silent şi să dorm două ore. Am reînceput dimineaţa devreme cu fotografii, interviuri şi iarăşi interviuri… De fapt, să ştii că nici nu îmi place să vorbesc cu presa. Mi-am făcut munca şi asta e tot. Ca să îţi răspund la întrebare, am fost desigur foarte trist să văd un om bun ucis în faţa mea dar această tragedie nu mi-a afectat sufletul sau viaţa. Sunt foarte sensibil dar totodată foarte solid. Am o forţă interioară care se bazează pe încredere, pe valori morale şi profesionale, o educaţie bună şi un trecut curat.
Ambasadorul Rusiei Andrey Karlov la evenimentul unde a fost ucis. Foto: AFP
R.: Ai lucrat vreodată în România?
B.O.: Din păcate, n-am fost niciodată în România. M-am oferit voluntar să vin în timpul Revoluţiei Române dar managerul AP din Turcia, Thalia Donas, o turcoaică de origine greacă, ”mama mea neoficială”, a spus doar atât: ”Nu te las să te duci, nu te las să mori! Uită de asta!”. Vorbea perfect franceza şi limba noastră comună era franceza, nu turca. A făcut la fel când am vrut să merg în Algeria. M-a oprit de trei ori să iau misiuni în Algeria! ”Spune-le tuturor că nu te lasă mama ta. Eu sunt mama ta, nu AP!”
R.: Mulţi fotojurnalişti români cred că se uită cu admiraţie la tine şi îţi admiră curajul şi umanitatea, în acelaşi timp. Ai un meaj pentru ei?
B.O.: Am avut câţiva prieteni români, sunt toţi oameni foarte buni. Ştiu că aveţi o cultură bogată, foarte apropiată de cultura mea turco-franceză şi că aveţi o ţară frumoasă. Am spus multe despre cariera mea, despre modul în care înţeleg jurnalismul bun, cinstit şi independent. Nu e nici o formula secretă. Jurnaliştii tineri trebuie să îşi construiască o încredere în sine reală, o educaţie bazată pe cultura din ţara lor, pe valori umane comune, pe respect şi multă muncă atunci când e nevoie, dar şi pe speranţă. Alexander Dubcek spunea: “Speranţa moare ultima”. Aş mai cita din Cemil Meric: “Doamnelor şi domnilor, principala noastră îndatorire în viaţă este să fim fericiţi şi să-i facem şi pe alţii fericiţi”. Pot să spun că am fost întotdeauna un om fericit şi vesel şi fericirea mă face puternic. Nu mi-am plecat niciodată capul, n-am cedat n faţa fricii, am lucrat întotdeauna cu speranţă. (Interviu realizat de OVIDIU HAŢEGAN)
Se încarcă comentariile...
