Alegeri în anii crizei economice interbelice reflectate în presa vremii

Scandalurile electorale care au acaparat în ultima lună spaţiul de emisie al televiziunilor de ştiri, paginile electronice şi scrise ale ziarelor locale şi naţionale le regăsim şi în presa din anii crizei economice interbelice, 1928 - 1933.

În anii Marii Crize economice dintre 1929-1933, în România s-au organizat trei alegeri parlamentare. Articolele din presa vremii ne permit să facem o radiografie a campaniilor electorale orchestarte  de formaţiunile politice care s-au succedat la cârma ţării. În  judeţul Alba erau atunci pe piaţă trei ziare: „Alba Iulia“ - al Partidului Naţional Ţărănesc, „Viitorul Albei“ - al liberalilor şi „Vestea“ - îi promova şi pe unii şi pe alţii. 

Scorul obţinut atunci de P.N.Ţ a fost unul covârşitor: 77,76% din totalul voturilor. Liberalii au trebuit să se mulţumească cu 6,55% din voturi, iar maghiarii cu 6,08%. Toţi cei şapte candidaţi din Alba de pe listele ţărăniştilor au prins un loc în Parlament. Următoarele alegeri, din iunie 1931, au fost influenţate de situaţia economică gravă în care era ţara. A fost anul în care salariile au fost tăiate cu procente între 10-25 la sută şi s-a făcut apel la împrumuturi externe. Când vine vorba de campania electorală din Alba se făcea apel la „vrerea alegătorilor“. 

Când vine vorba de rezultate, câştig de cauză a avut Uniunea Naţională dominată de liberali, cu 47,49 la sută, iar ţărăniştii 14,99 la sută.  Documentele păstrate la Arhivele Naţionale Alba arată şi cum se primeau instrucţiuni de la centru pentru susţinerea candidaţilor partidului aflat la cârma ţării în momentul respectiv.

Următarele alegeri au fost un an mai târziu, în iunie 1931, când au venit din nou ţărăniştii la putere.  Potrivit istoricului Ioan Scurtu, al doilea deceniu interbelic românesc poate fi caracterizat prin alternanţa la putere a ţărăniştilor şi liberalilor. Ca dovadă a instabilităţii politice, între 1928 şi 1937, România a fost condusă de nu mai puţin de 14 guverne. 

Merită să ne punem întrebarea cine avea dreptul să candideze pentru un mandat în Parlamentul României interbelice? Constituţia din anul 1923 spunea că pentru Adunarea Deputaţilor candidatul trebuia să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru Senat  peste 40 de ani. Erau două categorii: aleşi prin vot şi de drept-mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat, moştenitorul tronului, conducătorii principalelor instituţii ale statului. 

Pragul electoral era stabilit la 2%, dar legea admitea o excepţie: se preciza că din numărul total al mandatelor stabilit pe întreaga ţară se reduceau mandatele atribuite grupărilor minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută, chiar dacă pe întreaga ţară nu au obţinut procentul de 2%. Ceea ce rămânea din numărul total al lor se repartiza astfel: gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare dintre ele.

În cazul în care nu era nicio grupare majoritară, mandatele se împărţeau  între toate grupările politice, în funcţie de proporţional cu procentul obţinut de fiecare la alegeri.