Varza murată de Slobozia Moară, celebră în hipermarketuri

Zeci de familii din comuna dâmboviţeană trăiesc bine de pe urma afacerilor cu murături. "Un reportaj despre varza murată şi murături. Hmm… Ţi-e cam foame, bag de seamă", îmi

Zeci de familii din comuna dâmboviţeană trăiesc bine de pe urma afacerilor cu murături.

"Un reportaj despre varza murată şi murături. Hmm… Ţi-e cam foame, bag de seamă", îmi spunea o cunoştinţă, arătându-se cam intrigată de subiectul deplasării mele. "Da' cum ţi-a mai venit şi ideea asta?", continuă ea, neînţelegând, pare-se, de ce am bătut noi o zi întreagă drumurile unui sătuc din Dâmboviţa. "Cum să-mi vină, simplu, am zis eu, am fost la cumpărături". Şi am fost contrariată, la început, de ce mai toate sortimentele de varză murată veneau de la Slobozia Moară, judeţul Dâmboviţa. "Păi hai să mergem, mă încurajează a doua zi şeful meu. Sunt buni, înseamnă, dacă vând în supermarketuri".

Si nu-mi pare rău deloc că am fost! Pe oamenii din Slobozia Moară nu i-a găsit integrarea nepregătiţi, dar asta şi pentru că nu prea stau. Pe majoritatea celor cu care am vorbit i-am găsit fie pe câmp, udau sau tăiau varza, fie pe şantier, unde ridicau o fabrică.

Cum ce fel de fabrică? De murat varză. Prima pentru care s-au obţinut până acum fonduri SAPARD e acolo, în sat! Fabrică de murat varză cu fonduri SAPARD "Familia noastră a cultivat varză de când mă ştiu. Nu ştiu, să fie trei sau patru generaţii, habar n-am.

M-am născut făcând asta", ne spunea Elena Radu care, împreună cu soţul şi fratele ei, Alexandru, ridică în sat "curiozitatea" de care vă ziceam. "Cum? Fabrică de murat varză? Se minunau şi cei de la SAPARD, care nu mai primiseră nici un proiect de acest gen", continuă Alexandru, amintindu-şi că s-au mobilizat toţi trei să facă asta în momentul în care, prin 2005 se vehiculau tot felul de zvonuri, ba că după integrare nu mai poţi vinde în piaţă, ba că trebuie să faci una sau alta.

"Ne-am zis, atunci, ăsta-i viitorul! Altceva decât varză şi pământ, n-avem! Trebuie să le adaptăm, atunci, la ce va fi după integrare!", ne povestea Elena, care la cei 30 şi ceva de ani pe care îi are gândeşte "ca un om mare". "Terenul pe care este fabrica a fost al bunicii. L-a primit zestre când s-a măritat. Sper să ne poarte noroc", ne spunea Elena, în timp ce ne povestea cam cum va arăta locul la sfârşitul lunii viitoare.

Având o capacitate de producţie de aproximativ 100 de tone de varză murată pe sezon, 8-10 angajaţi şi mai multe bazine de murat, familia Toader speră ca îşi va amortiza investiţia de peste 100.000 de euro (n.r. - investiţia totală presupune fonduri de peste 200.000 de euro, dar 50% din sumă va fi decontată prin SAPARD) în patru-cinci ani. "Sperăm să meargă.

De ce n-ar merge? Am încheiat deja înţelegeri cu marile magazine, că a fost una dintre condiţiile impuse ca să putem accesa fondurile SAPARD. Sincer să fiu, şi eu am emoţii când ma gândesc cum va fi,", se încuraja Alexandru. Şi au avut curaj, nu glumă, îmi spuneam eu, în timp ce ni se explica cam ce presupunea investiţia din faţa noastră. Familia Toader este însă doar una dintre cele peste 100 de familii care, primăvara şi vara trăiesc de pe urma cartofilor, iar toamna şi iarna fac bani frumuşei din varză verde sau murată.

La 75 de ani îi trec prin mână tone de varză Pe tanti Mauţa lu' Achim nici n-o poţi crede că are 75 de ani. Murează varză, pe care o vinde apoi, la Bucureşti. Şi face asta de 30 de ani. "Pe fata mea o găsiţi în Piaţă, la Obor. Aprovizionăm cu varză murată şi restaurantele de la Bucureşti", ne spune mândră femeia, în drum spre ceea ce urma să ne arate.

"Vrem să vedem putinile de doagă, în care ţineţi varza la murat", îi spunem noi, amintindu-mi că tot cam pe vremea asta tata scotea butoiul de varză din pivniţă şi-l punea la umflat, că doaga se mai lasă peste vară. La care se întoarce şi ne spune dintr-o bucată.

"Da', nu mai ţinem în butoaie! Mai am una, aşa, de prăsilă!" şi se opreşte. Eram în faţa unor chestii imense, că recipiente nu poţi spune unor vase în care intră peste cinci tone de varză. Îngropate în pământ, de-afară nu se vedeau decât nişte guri, imense, dintr-un material transparent. "Sunt din fibră de sticlă şi intră cam cinci tone de varză într-unul", ne explică tanti Mauţa, dându-şi seama că ne cam băgase în ceaţă. "P-ăsta abia l-am băgat", ne spune ea, văzându-ne că ne uitam fix la recipientul umplut ochi cu varză.

Îşi îndreptă însă privirea către alte cinci asemenea bazine, care aşteptau pesemne acelaşi tratament. "Zilele astea am tăiat două tone de varză, le vine şi ăstora rândul, azi, mâine!", ne spune ea, indicându-ne şi o groapă, proaspăt săpată, care urma să aibă aceeaşi soartă.

"Toată groapa o îmbrăcăm în celofan gros. Aşezăm varza ochi, turnăm saramura, şi după aia învelim iar cu celofan. Abia peste trei luni umblăm la ea", ne explică ea, întrebând-o care e reţeta. "Reţeta e la fel ca aia pe care o făcea mama. Doar muşterii s-au schimbat", ne spunea femeia, aducându-şi aminte că dacă acu' vreo zece ani veneau să ia varză de la ea cei care urma să facă nuntă, acu' vin direct restaurantele. "O scot din bazin, o pun la butoaie şi la maşină cu ele.

Ori le ducem noi, ori vin ei, direct", ne explică, arătându-ne o camionetă ARO şi câteva zeci de butoaie care aşteptau să fie încărcate. "Şi cam câte trimiteţi, în fiecare an?, îmi încerc eu norocul, că doar şefii mei voiau să aflu şi cât se câştigă de pe urma afacerii cu pricina. "Păi să fie vreo şase tone pe an?!", îmi spuse ea, parcă făcând calculele cu pricina în minte.

"La 30.000 (n.r.- lei vechi) kilu', poate chiar şi 40.000, când nu e multă", continuă ea, ocolind însă să dea cifre exacte. Spre deosebire de vecini, care tot cu asta se ocupau şi aveau case cam pentru trei familii, tanti Mauţa nu-şi prea investise banii în acareturi, semn că cei doi copii ai dânsei, dintre care una din fete la Bucureşti, erau principalii beneficiari ai afacerii de familie.

"Munca muncită de noi, speculată de bişniţari!"

"E bine când ai clienţi d-ăştia (n.r. - supermarketuri), că altfel stai la mâna speculanţilor", ne spunea însă cu amărăciune unul dintre sătenii care vindeau varză într-un soi de piaţă de gros, amenajată în zonă. "Noi, dacă ne ducem în piaţă, la Bucureşti, nu ne lasă să vindem, că cică n-au loc, n-au tarabe sau n-avem actele în regulă. Las' c-o vând bişniţarii.

Iau de la noi varza cu 4.000-5.000 de lei kilul şi v-o vând vouă cu 10.000 sau 12.000. Mafia asta ne omoară, n-avem loc de speculanţi. Munca muncită de noi o speculează bişniţarii", se căina Eugen Pătraşcu, mare producător de varză din zonă.

Deşi dezamăgiţi de autorităţi, că doar se laudă şi nu fac nimic concret, ei sunt conştienţi că altceva nu mai pot începe acum.Potrivit datelor furnizate de către Primăria satului Slobozia Moară, numărul producătorilor creşte de la an la an, înregistrându-se, în anumiţi ani, chiar şi supraproducţie. Cel mai mare avantaj al zonei este acela al climei care favorizează două culturi pe an, respectiv primăvara - cartofi, iar toamna - varză.

Afacere, pornită din naţionalism

Varza murată este o afacere şi în familia Popescu. A fost demarată în urmă cu un an de Emanuel, mezinul familiei. "Ideea a venit ca o consecinţă a necesităţii de desfacere şi valorificare a produselor pe care le au producătorii locali, dar şi în urma sesizării lipsei pe piaţă a unei alternative moderne de achiziţie a murăturilor tradiţionale", ne-a povestit întreprinzătorul, mărturisindu-ne însă, că elementul hotărâtor a fost altul.

"Prezenţa pe piaţa românească a produselor similare importate din Ungaria - "tradiţional ungureşti" a declanşat în noi un soi de ambiţie naţionalistă, în sensul pozitiv", ne-a mai spus Emanuel Popescu.

Capacitatea micuţei fabrici pe care o conduce are o producţie anuală de aproximativ 400 de tone de murături, din care cea mai mare pondere este varza murată. Preţul mediu de livrare al murăturilor este de aproximativ 4,70 lei/kg, iar principalii clienţi sunt hipermarketurile şi supermarketurile din Bucureşti.