Se poartă europopulismul

Socialismul european a intrat într-o nouă criză de identitate Dacă cineva mai avea vreo îndoială, ultimele alegeri parlamentare din Franţa au risipit-o: europenii "migrează" masiv spre

Socialismul european a intrat într-o nouă criză de identitate

Dacă cineva mai avea vreo îndoială, ultimele alegeri parlamentare din Franţa au risipit-o: europenii "migrează" masiv spre dreapta. Nu cea tradiţională, ci una de tip nou, împănată cu ingrediente populiste, glazură eurosceptică şi parfum naţionalist.

Nicolas Sarkozy este exponentul cel mai reuşit al acestui nou curent politic. Dovadă că francezii îi votează programul şi discursul cu ambele mâini, oferindu-i, mai mult ca sigur, o confortabilă majoritate parlamentară. Iar Franţa nu e decât un exemplu. Şi în Belgia, dreapta aliată cu naţionaliştii a ieşit învingătoare. Iar mai aproape de noi, în Polonia sau Cehia, liderii şi partidele aflate la putere se poziţionează chiar spre… extrema dreptei. Cândva forţă redutabilă, stânga se află în pierdere de viteză peste tot în Europa, inclusiv în ţări în care a fost totuşi votată de curând, cum se întâmplă în Italia.

După revenirea din anii '90, când a reuşit să depăşească cu succes momentul de cădere datorat de implozia URSS şi prăbuşirea regimurilor comuniste din Răsărit, lepădându-se de orice apropiere supărătoare, socialismul european a intrat într-o nouă criză identitară. Simplificată la maximum, explicaţia ar trebui căutată tocmai în modalităţile alese pentru a convinge că stânga vest-europeană nu a avut nimic comun cu cea estică. Deşi această legătură ţinea mai mult de imagine, social-democraţii au simţit nevoia să cocheteze cu ideile liberale, au amestecat doctrine şi teorii, au inventat a treia cale. Instalată în această ambiguitate doctrinară, stânga europeană a renunţat la valorile şi discursul tradiţionale, transformându-se, încet-încet, în cucoană firoscoasă, cu nasul pe sus.

Simţind bâlbâiala liderilor şi deruta electoratului de stânga, dreapta a reacţionat. Fără remuşcări, a împrumutat o parte din ideile părăsite, speculând în acelaşi timp slăbiciunile stângii: politica prea generoasă faţă de imigranţi, programele sociale prea costisitoare, internaţionalimul prea pronunţat. Şi nu s-a sfiit să adauge, acolo unde a fost cazul - vezi Franţa -, ingrediente naţionaliste. Noua dreaptă aplică, evident, cerinţele societăţii postcapitaliste, dar vine şi în întâmpinarea oamenilor, are răspunsuri sociale, promite ordine, risipeşte temerile legate de invazia imigranţilor nedoriţi, ştie să se încrunte în faţa deciziilor Bruxelles-ului. Este o reţetă politică redutabilă, greu de contracarat, iar electoratul european, fie el francez, ceh, olandez sau polonez, a dat de înţeles că asta îşi doreşte. Deocamdată.