Scrisoare deschisă a ministrului culturii, Adrian Iorgulescu

Într-un demers fără precedent, ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu, trage un grav semnal de alarmă asupra armatei de colaboraţionişti din rândul oamenilor de cultură. Aceştia,

Într-un demers fără precedent, ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu, trage un grav semnal de alarmă asupra armatei de colaboraţionişti din rândul oamenilor de cultură. Aceştia, fără a fi semnat neapărat angajamente, precum se dovedeşte că au făcut-o colaboratorii Securităţii, au produs la fel de mult rău ridicând în slăvi sistemul comunist. Ne propunem ca, în numerele viitoare din "Adevărul literar şi artistic", care apare sâmbăta împreună cu ziarul nostru, să iniţiem o dezbatere în care să răspundem măcar la una dintre întrebările puse de ministrul culturii: moralmente, este mai culpabil turnătorul (la Securitate, la cadrele de partid comunist) sau culturnicul?
Colaboraţioniştii
Persoana cu coc, abundent rujată, îmbrăcată într-un taior de culoare închisă, mi s-a adresat abrupt, cu o familiaritate deplasată. Ca şi cum ne ştiam demult. Ca şi cum prelungeam o conversaţie anterior începută.
O vajnică armată de mercenari: oştirea colaboraţioniştilor
"Ascultă dragă, n-ai trebuinţă de vreo Dacie, de vreun apartament, de nişte parale? Eşti tânăr, simpatic, mâine, poimâine, te-nsori... Încropeşti acolo o cantată, o chestie despre tovarăşu', că se apropie congresu'. Ce mare scofală!". Am încercat politicos o justificare. "Lasă vrăjeala. La treabă! Nu te mai aia contra vântului. Toţi o fac la comandă." În timp ce-mi arăta uşa biroului său impozant de la "Casa Scânteii", îi auzeam râsul sughiţat. La începutul anilor '80, deţinea funcţia de director general în "Consiliul culturii şi educaţiei socialiste."
Nu o făceau toţi cum afirma politruca dar o făceau mulţi: compozitori, scriitori, arhitecţi, plasticieni, regizori, actori etc. O vajnică armată de mercenari. Oştirea colaboraţioniştilor. Lefegii aflaţi în slujba propagandei oficiale. Afirm ritos. În repetate ocazii, activişti de felurite ranguri mi-au solicitat conlucrarea profesională. Niciodată însă n-am fost presat, obligat s-o accept. Nici prin şantaj, nici prin ameninţare, nici prin intimidare. M-au ademenit cu bani, m-au momit cu promisiuni de promovare (post în învăţământul superior, doctorat), cu alte avantaje (plecări în străinătate, burse, programări). Atât, nimic în plus. De aceea, nu-i cred pe indivizii care astăzi insinuează că au fost constrânşi să cedeze presiunilor prin mijloace opresive, motivând post factum propria slăbiciune, slugărnicia, mercantilismul. Au pactizat de bunăvoie. Au admis compromisul. S-au complăcut în marasm. S-au lăcomit. şi-au întinat astfel prestigiul, şi-au irosit talentul, şi-au pângărit conştiinţa. Treaba lor.
Moralmente, este mai culpabil turnătorul sau culturnicul?
Vălureşte şi vuieşte presa pe seama căderii în păcat a intelectualilor care au avut angajamente cu Securitatea. În paranteză fie spus, "greii" vor ieşi la iveală curând, ca urmare a desecretizării arhivelor. Mă întreb, totuşi: sunt respectivii mai vinovaţi decât "maeştrii" ce i-au omagiat prin prestaţii dubioase, pseudoestetice pe "marele conducător", pe "blânda sa tovarăşă de viaţă", decât "făuritorii de frumos" ce ridicau osanale "epocii de aur", în genere, decât "demiurgii" ce ani de-a rândul ne-au împilat cugetul, ne-au intoxicat sufletul cu deşeurile lor bolşevic-patriotarde? Moralmente, este mai culpabil turnătorul sau culturnicul?
Comparativ cu informatorul care şi-a pârât vecinul, prietenul sau colegul, compliceleartist a minţit sfidând o întreagă naţiune. Unul era delator, altul glorificator.
Unii beneficiau de conspirativitate, ceilalţi de notorietate
Primul beneficia de conspirativitate, secundul de notorietate. Colaboratorul s-a identificat cu braţul armat al partidului, iar colaboraţionistul cu partidul însuşi. Printre aşa-zişii "nemuritori", vom descoperi şi o categorie de ipochimeni care au semnat dintr-un exces de zel şi de "eficienţă", după caz, când cu propriul nume, când sub nume acoperit. Au stat deci şi la lumină, şi în umbră, "punând în operă" o dublă misiune "de credinţă". Faţă de P.C.R. şi faţă de organul represiv.
Strict din perspectiva incidenţei sociale, colaboraţioniştii au luat potul. Se adresau grupurilor, mulţimilor, maselor. Amintiţi-vă de audienţa emisiunilor televizate de îndoctrinare gen "Cântarea României". Amintiţi-vă, iarăşi, de impactul unor spectacole şi manifestări fastuoase la instalarea cultului personalităţii dictatorului. Amintiţi-vă, în fine, de repercusiunile programelor specifice asupra mentalului colectiv, asupra substanţei şi a fibrei noastre spirituale. Într-o flagrantă contradicţie cu realitatea, barzii de curte preamăreau "cârmaciul", exaltau "măreţele-mpliniri", elogiau "binefacerile socialismului multilateral dezvoltat", în forme ditirambice, grandilocvente, îngroşate până la paroxism. Decenii în şir au mutilat adevărul. L-au mistificat. L-au denaturat cu osârdia nelegiuitului plătit, a scornitorului tocmit. Nu-i de mirare că, scârbiţi de contextul pervers, întreţinut cu sârg şi de "ţârcovnicii" rebarbativi ai regimului, sute de mii de ro-mâni s-au expatriat, evadând, cu orice risc, din iadul totalitar, din universul concentraţional autohton.
Deşi târziu, la 16 ani după evenimentele din decembrie '89, în paralel cu fenomenul dosariadei, a venit momentul să abordăm serios şi corect subiectul evocat. Dezbaterea sa publică mi se pare imperios necesară. Fără patimă, fără revanşisme. Bănuiesc că nimeni sănătos la minte nu-şi doreşte să cadă capete, să curgă sânge, să asiste la o posibilă vânătoare de vrăjitoare. Nici măcar la o suită de procese etice. Cunoaşterea faptelor, analiza şi estimarea lor rămân însă esenţiale. Reprezintă acte de clarificare, temeiuri de normalitate. Chiar şi pentru cei vizaţi, în ideea eliberării tuturor de fantomele şi ereziile trecutului. Nu socotesc că se vor distruge destine sau cariere. Oricât ar părea de curios, creaţia înseamnă ceva, iar creatorul altceva. Talentul şi caracterul nu interferează. Sunt zone aparte ale fiinţei, numai parţial sau incidental corelative. Fiindcă, trebuie recunoscut, printre colaboratori, printre colaboraţionişti se regăsesc şi valori, individualităţi dotate cu har şi vocaţie.
Majoritatea produc în continuare gălăgie, cu aceeaşi exuberanţă
Frapează, în schimb, prezenţa actuală masivă, adesea agresivă, a unora în spaţiul mediatic, în politică, în viaţa uniunilor. Asta irită, intrigă şi ofensează bunul-simţ. Într-un puseu de ruşine, câţiva şi-au recunoscut erorile. Puţini s-au retras din raza reflectoarelor. Majoritatea produc în continuare gălăgie, cu aceeaşi exuberanţă indecentă din vremea proletcultismului. Egoul exagerat le dă neîncetat ghes. Nu vor sau nu pot să iasă din arenă. Plantaţi în circul cotidian joacă roluri de victime, de mironosiţe, de ţâfnoşi, de băieţi buni. Toţi, absolut toţi, se explică, relativizează, circumstanţiază, argumentează. Se consideră, în funcţie de context, când îndreptăţiţi, când nedreptăţiţi. Blufează şi ţin cu tot dinadinsul să fie ascultaţi. O minimă reacţie colectivă i-ar determina, poate, să înceteze trăncăneala. Să fie clar. Dorim tăcerea dumneavoastră, domnilor. Ne-aţi pricinuit suficient rău. Ne-aţi asurzit destul. Ajunge.
Adrian IorgulescuMinistrul culturii şi cultelor