Răsărit de soare la Cercul Arctic

Astăzi am văzut primul răsărit de soare în Cercul Arctic. Soarele era aproape roşu, iradiind culoare şi lumină, aşezat după coasta orizontală şi întunecată a ţărmului

Astăzi am văzut primul răsărit de soare în Cercul Arctic. Soarele era aproape roşu, iradiind culoare şi lumină, aşezat după coasta orizontală şi întunecată a ţărmului groenlandez.

În ultimele zile au fost prezentate un mare număr de lucrări, urmate de vii dialoguri, în decursul a patru sesiuni, urmărite cu atenţie şi răbdare. Sala de conferinţe, elegantă, situată pe a şaptea punte a vasului, a fost mereu plină. Există ceva impresionant în lumea oamenilor de ştiinţă. Ei au un instinct al aşezării împreună, al coexistenţei profesionale.

Se întâlnesc mereu, pe diverse meridiane ale globului, schimbă idei, se completează, se ajută, se înţeleg, se promovează. Un om de ştiinţă brazilian a făcut ieri o vibrantă elogiere a muncii a doi colegi ruşi, veniţi de la Sankt Peterburg.

Sunt responsabili şi nu pierd vremea cu competiţii inutile, alimentate de orgolii. Vorbele lor sunt cântărite bine, au un fel de modestie, de pietate specifică oamenilor care cred în ceva. Şi sunt, în cea mai mare parte a lor, inocenţi. Rareori cinici sau maliţioşi, nervoşi sau răi, ei privesc cu politicoasă indiferenţă camera de luat vederi şi acceptă cu simpatie pe ziariştii incomozi.

Victime ale globalizării Cei care trăiesc, zi de zi, urmările grave şi vizibile ale încălzirii globale trebuie să se exprime, iar noi suntem obligaţi să ascultăm. Şi, mai ales, să facem ceva. Iar ştiinţa şi administraţiile politice trebuie să găsească, pentru noi, ce anume este de făcut. Interacţiunea acestui simpozion cu oamenii locului este un câştig, ca şi faptul că totul are loc sub patronajul şi la iniţiativa ortodoxiei. Este meritul Patriarhului ecumenic Bartolomeu I.

Seara, am luat parte la un eveniment care m-a făcut să mă simt confuz, ca european. Am mers la o recepţie şi un spectacol oferite de autorităţile locale din oraşul Nuuk, capitala Groenlandei, cu 17.000 de locuitori. Localnicii, numiţi inuiţi, nu sunt lipsiţi de probleme. Se întâmplă ca tinerii să se sinucidă, să ia droguri ori să fie şomeri, ca în orice altă societate contemporană supusă presiunii globalizării.

Totodată, lumina poate fi deprimantă, mediul înconjurător, monoton şi sărac, simplu şi solitar. Şi totuşi… La sala de festivităţi a minusculei capitale, oameni surâzători şi frumos îmbrăcaţi ne-au primit la intrare, mulţumindu-ne că am ales să le trecem pragul. Întreaga clădire, construită din sticlă şi lemn, era confortabilă şi plăcută. Ne-au oferit un bufet cu bunătăţi locale, derivate din peşte sau icre, făcute cu grijă şi afecţiune. Au pregătit discursuri calde şi politicoase.

Aceşti oameni, izolaţi geografic şi cultural, sunt ospitalieri şi deschişi, bucuroşi să primească oaspeţi. A urmat unul dintre cele mai înduioşătoare spectacole pe care le-am văzut vreodată. Imaginaţi-vă o naţiune formată din 56.000 de suflete care are două coruri, cântăreţi folk şi chitarişti, o cântăreaţă de operă, o actriţă care a interpretat un monolog în engleză, un compozitor, un poet, doi dirijori şi câţiva pictori. Am întâlnit chiar şi un profesor universitar de istorie şi cultură europeană, care predă la Universitatea din Groenlanda, unde învaţă 140 de studenţi.

Cei care ascultă pentru a vorbi Inuiţii au atâta inocenţă, atâta înţelepciune, bun-simţ şi deschidere către natură şi lume, încât nu pot decât să subscriu complet afirmaţiilor mitropolitului Ion de Pergamon, care spunea că lumea noastră are de învăţat de la indigeni. Adică exact de la cei pe care lumea europeană i-a obligat la schimbare. M-am gândit adesea, pe vasul Fram, la societatea românească, fiindcă multe dintre ideile afirmate aici se potrivesc cu viaţa de la noi.

Dacă unii dintre cei care apar cu proeminenţă în viaţa publică bucureşteană ar fi participat măcar o dată în viaţă la o întâlnire ca aceasta, ar fi devenit alţi oameni. Ceea ce participanţii la simpozionul de la Polul Nord, indieni, coreeni, evrei, germani, greci, turci, norvegieni, danezi, americani, englezi, iranieni, spun şi simt este departe de ceea ce preocupă lumea bucureşteană. 90% din ceea ce ocupă prima pagină la Bucureşti este nerelevant pentru lume şi minor pentru România.

La fel, 90% din ceea ce se întâmplă în lume ni se pare nerelevant şi neimportant. În cel mai medieval mod cu putinţă noi refuzăm cu dispreţ tot ceea ce nu înţelegem sau nu cunoaştem. Răspunsul la o întrebare al Patriciei Cochran din Alaska mi-a rămas în minte.

Ea a spus că vine din altă lume decât cea occidentală, una în care eşti învăţat întâi să asculţi şi apoi să vorbeşti, în care nu trebuie să fii în competiţie cu celălalt, ci să cooperezi cu el, o lume în care eşti învăţat să faci eforturi pentru comunitate, şi nu pentru tine însuţi.

Misiune ortodoxă Iniţiativa patriarhului ecumenic este importantă, pentru că aduce în lumea occidentală o nouă prezenţă, o voce consistentă a lumii ortodoxe. Mă gândeam, prin comparaţie, la Biserica de la noi. Este o instituţie care se bucură de sprijinul multor milioane de credincioşi ortodocşi. Ea ar trebui să organizeze la Bucureşti sau în lume, pe orice temă, un eveniment de dimensiuni similare. Sper ca, în viitor, să dorească să o facă şi să aibă sentimentul că un astfel de lucru este important sau folositor.

Iar în societatea civilă şi în politica de la noi ar trebui ca oamenii care habar nu au despre ce se întâmplă în lume, care nu au nicio dorinţă să afle, cei care au o atitudine agresivă faţă de nou, sunt comozi şi depăşiţi, să fie cât mai puţin numeroşi şi cât mai puţin vocali. Ca de obicei, toate aceste racile vin împreună cu cinismul şi lipsa de etică. De fapt, partea bolnavă a societăţii actuale româneşti este rezultatul unui hibrid între neajunsurile societăţii occidentale şi deşeurile lăsate de societatea comunistă orientală.