Poezia şi odele lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu

„Adevărul“ vă propune o scurtă incursiune în enciclopedica operă literară a lui Adrian Păunescu, trecând de la formidabilul lirism la poezia de la curtea Ceauşeştilor. De la primul volum de poezii, lansat în anul 1965, până la salvele de tun care i-au anunţat decesul, Adrian Păunescu le-a făcut pe toate: a fost cel mai bun poet al unei întregi generaţii, a fost iubit pe scena Cenaclului Flacăra şi citit în zeci de reviste

 A un fost prieten apropiat al puterii comuniste, pe care a lăudat-o şi a criticat-o deschis şi, după ce a asistat, izolat, la Revoluţia din decembrie 1989, a îmbrăţişat şi „lirismul" politicii. Indiferent de preocupările sale din afara literaturii, Adrian Păunescu a continuat să scrie versuri. Câte dintre acestea sunt, însă, poezii?

A fost poezia sacrificată de activitatea politică?

Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Adrian Păunescu a profitat de relativa liberalizare ideologică a regimului comunist pentru a deveni „copilul teribil al poeziei româneşti".

Din dosar:

Unde se termină literatura lui Adrian Păunescu?

Poezia de senzaţie, care a şocat întreaga lume literară în anii '60, a fost înscrisă în volume grele precum: „Ultrasentimente" (1965), „Mieii primi" (1966), „Fântâna somnambulă" (1968). Au urmat: „Istoria unei secunde" (1971), „Repetabila povară" (1974), „Pământul deocamdată" (1976), „Manifest pentru sănătatea pământului" (1980), „Iubiţi‑vă pe tunuri" (1981), „Rezervaţia de zimbri" (1982), „Manifest pentru mileniul trei" (1984), „Locuri comune" (1986), sau „Într-adevăr" (1988).

Relaţia sa privilegiată cu sistemul comunist i-a conferit însă un statut special, care şi-a pus, treptat, ampernta şi pe creaţia sa literară.

Uzina de poezie

Poeziile patriotice şi cele adresate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu există şi fac parte din uriaşa uzina de poezie care l-a consacrat pe poet. A fost însă sacrificată întâia poezie de popularitatea şi afiliaţia politică a lui Adrian Păunescu?

Citiţi şi:

Povestea ultimei poezii a lui Adrian Păunescu

Reprezentanţii a două generaţii de critici literari vor face, în paginile următoare, o radiografie a vieţii şi a operei lui Adrian Păunescu pentru a răspunde la o singură întrebare: cât de valoroasă este până la urmă poezia lui Adrian Păunescu?

Ce spun criticii?

Paul Cernat şi Alexandru Matei, exponenţi ai criticii literare „tinere", pe de o parte şi Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, analişti cu experienţă ai literaturii române, de cealaltă au păreri împărţite cu privire la activitatea literară şi politică a „bardului de la Bârca". După ce aţi putut citi poeziile lui Adrian Păunescu pentru care a fost deopotrivă măgulit şi osândit, dăm cuvântul specialiştilor pentru o analiză pertinentă a întregii poezii păunesciene.

Peste 50 de volume de poezii

Cu o activitate literară ce cuprinde peste 50 de volume de poezii şi cu tiraje record de peste un milion de exemplare, idealul „generaţiei în blugi" a promovat, prin intermediul „Cenaclului Flacăra", o mulţime de artişti care îşi prezentau, pe stadioane arhipline, lucrările muzicale şi literare. Dacă, din persoanele promovate de Adrian Păunescu, au fost alese multe valori, creaţia lui rămâne încă aşezată sub semnul întrebării, din pricina lirismului ceauşist.

Trăiască-n sănătate cîrmaciul ţării noastre

Celui drept, viteaz şi bun,
Ce la ţară ţine,
Azi, la Ziua Dumnealui,
La mulţi ani şi bine.

Celui care pentru om
Face tot ce face
În contrastul planetar,
La mulţi ani şi pace.

Celui simţitor la tot
Şi pe care-l doare
Tot ce-i om şi omenesc,
La mulţi ani şi soare.

Celui ce iubeşte mult
Mintea indrăzneaţă,
Pentr-un şi mai viu curaj,
La mulţi ani şi viaţă.
Celui care e garant
Pentru libertate,
Întru sfântul drept la ea,
La mulţi ani şi toate.

Ţării căreia adânc
I-nţelese plânsul
Pentr-un viitor mai bun,
La mulţi ani, cu dânsul.

Celui ce-i va înflori
Ţării primăvara,
La mulţi ani, cu toţi cei dragi,
La mulţi ani, cu ţara.

Revista „Flacăra",
26 ianuaruie 1984

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Antologia de poezii „Rugă pentru părinţi", republicată în anul 2008

Repetabila Povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Volumul de poezii „Repetabila povară", anul 1974

Vă mulţumesc

Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

Acest popor doreşte întregul adevăr
Şi-acum când grea e iarna şi iarăşi sunt probleme
Nevoie e de oameni, «nu de justificări»,
Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»

De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.

Ce radicalitate în felul omenesc
De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,
Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,
De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.

În vremurile grele pe care le trăim
Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.

Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,
Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte
Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem
Care prin sine însuşi falsifică şi minte.

Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,
Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,
Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,
Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.

Să vină primăvara conştiinţei româneşti,
Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii [...]

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,
Să vină Adevărul, să vină Primăvara.

Versuri la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986