Pagina cititorului: „Prefer să citesc ziarul tipărit“

Raluca are 23 de ani şi este din Timişoara. A participat la numeroase concursuri de miss şi a pozat pentru reviste glossy. Este studentă la Facultatea de Jurnalism şi este interesată de ceea ce se întâmplă jurul ei.

Astfel, şi-a rugat părinţii să-i facă abonament la „Adevărul". „Am optat pentru ziarul «Adevărul» deoarece este unul dintre puţinele ziare serioase care au mai rămas pe piaţă. Pe de altă parte, chiar dacă pare ciudat, dimineaţa îmi este mult mai uşor să citesc un ziar tipărit decât online. Îmi place ziarul deoarece abordează chestiuni locale, dar şi naţionale şi internaţionale", a mărturiseşte Raluca Boancă. Ea spune că părinţii ei sunt fericiţi că, odată cu abonamentul la ziar, primesc şi colecţiile de cărţi. „La preţul acesta nu găseşti în altă parte cărţi de foarte bună calitate şi care trebuie să fie în orice bibliotecă", a mai spus Raluca.

„Moftangiul" Caragiale

Dacă ar fi avut o existenţă lumească matusalemică, I.L. Caragiale, ironistul, cu vervă polemistă ca un ţâşnet de laser, patriotul sincer, Cetăţeanul Nenea Iancu, ar fi împlinit 160 de ani. Dar nu ştiu dacă, în aceste vremuri aiuritoare, şi pe planetă, şi în patrie, ar mai fi fost în stare să-şi exercite spiritul său ironic, pamfletarizând, de pildă, pe teme ca „moftul şi politica" sau „trădarea românismului/triumful străinismului". Cred că s-ar fi simţit şi uluit, şi depăşit, pentru că pe vremea sa parcă mai exista în societatea românească, în marş spre civilizaţia occidental europeană, un aer de belle époque, mişunând pitoresc, e drept, şi de mitici, şi de moftangii, şi de caţavenci pişicheri.

Sunt curios ce-ar zice Caragiale pe seama unei revolte a „boborului suveran", cum este asta dintru începutul unui an care se anunţă, electoral, viforos. Îmi veţi spune că sunt, după un secol, alte vremi, alte moravuri. Şi, totuşi, ceva e tras la xerox. Iată: „Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului [...] nu există în România [...] având fiecare, nu partizani, ci clientelă [...].

Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare", iar „Între masa poporului şi clasa stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie pe care aceste clase [...] şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc".

A se lua seama! „Moftangiul" Caragiale, care ar fi uluit şi depăşit astăzi, a scris aceste rânduri când vâlvătaia („de la Flămânzi la Hodivoaia") unei mari răscoale, de la 1907, incendiase toată ţara. Oximoronic în ironismul său, devenit clasic, de astă dată, autorul „Conul Leonida faţă cu reacţiunea", a reacţionat radical de critic. Şi a lăsat moştenire un avertisment. Mi-e teamă însă că actuala „clasă politică" nu are nici vrerea şi nici demnitatea să-l fi auzit. E autistă.  Dr. George Coandă