Opoziţia nu este orfană

vasile Dâncusociolog

Dumnezeu cuib. Aşa parcă se întâmplă şi cu opoziţia în ultimul deceniu. Fie că este vorba despre actualul PSD sau de fosta opoziţie, PNL şi PD, opoziţia nu este o instituţie respectată şi considerată necesară în ţara noastră, dincolo de discursurile apologetice despre democraţie. Opoziţia din perioada 2000-2004 se mişcă destul de greu dând comunicate zilnice prin doar 1-2 oameni, Mona Muscă, Emil Boc şi actualul inamic public, Nicolăescu. Se făceau chiar şi bancuri pe seama lor, de către colegii lor de partid. În faţa activismului guvernamental, televiziunile se chinuiau şi se chinuie şi acum să realizeze echilibre statistice pentru CNA. şi acum, opoziţiei i se cere mai mult decât poate da. Face moţiuni sau moţiuni de cenzură şi mesajul ei este ignorat de presă. Când face o critică mai acidă vreun lider al opoziţiei se râde ca la operetă. De regulă, şi partidele care intră în opoziţie nu ştiu ce să facă acolo, se mişcă parcă ca nişte curci bete. Nu au răbdare, cedează la presiunea unora care ar vrea să intre la guvernare cu orice preţ, doar să scape de dosare sau să aibă iar acces la contracte cu statul. Se înghesuie în spaţiul public cu discursuri populiste, doar, doar vor fi crezuţi de cineva. Chiar şi unii politicieni tineri, una susţin în discursul public şi alta votează în Parlament, atunci când votul electronic ascunde identitatea votului. Micile trădări şi jocul pe interese personale sunt reguli de bază pentru politicienii cu mare longevitate în parlament şi în viaţa publică. Dar opoziţia, oricât de lălâie şi balcâză ar părea, este ajutată să devină challenger de doi actori importanţi ai scenei politice: mass-media şi preşedintele. Mass-media trage de opoziţie pentru mesaje, la orice oră din zi şi din noapte. Câteodată, când discursul este prea moale, media îl fasonează şi îl face mai tare sau mai ascuţit. Când nu ai chef de spus nimic, jurnalistul de la politic, te bate la cap până dai mesajul. Câteodată presa împinge spre soluţii politice, cum a fost cazul cu crearea Alianţei DA. Cert este că nu avem o instituţie a opoziţiei politice, nici reguli, nici tradiţii şi mai ales nu avem nici cultură politică de contestare. Trăim între extreme: sau înjurăm sau tăcem, visând la putere.

Un model de discurs prezidenţial moştenit?
Discursul preşedintelui Băsescu ne-a demonstrat ca opoziţia nu este orfană.
Ascultându-l pe Traian Băsescu l-am revăzut pe Ion Iliescu într-un discurs din 2003, tot în Parlamentul României. A atacat guvernul său şi pe premierul pe care el însuşi îl selectase. A vorbit preşedintele de atunci despre capitalism de cumetrie, baroni locali, aroganţa guvernanţilor, furnizând opoziţiei principalele teme de atac de peste 2 ani. Am redescoperit şi alte defecte ale acestui model. Discursul prezidenţial nu îşi asumă toate consecintele şi nu spune lucrurile până la capăt. şi preşedintele Băsescu a vorbit despre "unii miniştri" sau despre "poziţia unora de a nu restructura Guvernul", de asemenea şi la acest discurs am regăsit tendinţa de a părea demiurgic, al unui Dumnezeu venit de pe o altă planetă. A părut de asemenea a fi uşor electoral, amintindu-ne că doar peste 9 ani o să ne redevină coleg, pe banca opoziţiei, am înţeles noi, căci la noi se uita.

Preşedintele a legitimat discursul opoziţiei
Dar dincolo de aceste lucruri, preşedintele a legitimat discursul opoziţiei, deci a PSD. Multe din temele şi detaliile poate prea excesivelor moţiuni ale PSD au făcut parte din discursul prezidenţial. Ineficienţa instituţională, nerespectarea drepturilor cetăţenilor la educaţie şi îngrijire medicală, ministere şi agenţii care nu se mişcă, oameni incompetenţi, structuri birocratizate, adică ceea ce tot spune PSD în fiecare săptămâna în Parlament. De câte ori a venit premierul în Parlament ne-a tratat cu dispreţ suveran. La fel miniştrii Flutur sau Nicolăescu au atacat chiar dreptul opoziţiei la existenţă. Unii miniştri, ca Monica Macovei, au atacat chiar instituţia parlamentară, spunându-ne direct că nu ne pricepem în facerea legislaţiei. Unii amatori în strategie politică o să spună că e periculos pentru PSD pentru că Traian Băsescu a confiscat mesajul de opoziţie. Nu e adevărat, Traian Băsescu a legitimat mesajul opoziţiei. Adevărul este că de azi încolo, opoziţia, dacă este inteligentă, începe să crească şi urcuşul în sondaje se va realiza după ce discursul preşedintelui va da credibilitate şi discursului PSD. Trebuie doar ca PSD să simplifice discursul, să aleagă câteva teme de impact şi să nu se rezume la opoziţie de televizor.

Preşedintele a descoperit Romania
Discursul preşedintelui mi-a plăcut, dar nu pentru critica Guvernului. Acesta era un lucru previzibil şi nu este nici un lucru nou. Mi-a plăcut pentru că Traian Băsescu a renunţat (pentru moment?) la cea mai mare minciună din istoria politică postdecembristă conţinută de discursul justiţiar de genul: La ţepe în Piaţa Victoriei. Acest discurs conţinea explicit minciuna că marea noastră problemă este sărăcia produsă de corupţie. România ar fi un paradis, spune această demagogie, dacă ar fi condusă de oameni cu moralitate, care nu fură din averea poporului. Avem aici doar o jumătate de adevăr, periculos pentru a abate atenţia de la alte probleme ale României: nevoia de muncă, de responsabilitate, solidaritatea comunitară dar mai ales de nevoia de oameni specializaţi care să-i înlocuiască pe demagogii gureşi care se schimbă din patru în patru ani. Principalul mesaj pe care a insistat preşedintele a fost: nevoia de instituţii care să funcţioneze, nevoia de strategie de dezvoltare. Avem nevoie de inteligenţă implicată în dezvoltarea României. Ne trebuie instituţii, nu oameni providenţiali! Aceasta este problema şi discursul etic al Alianţei DA din campania electoarală şi dramaturgia mediatică de după instalarea Guvernului Tariceanu cu spectacole anticorupţie şi termopane, nu au făcut decât să pierdem un an şi jumătate din modernizarea instituţională. Preşedintele a făcut o descoperire importantă: actuala clasa politică nu este doar coruptă şi ticăloşită, cum spunea în campanie, ci este şi formată din profesionişti ai nimicului, oameni fără specializare care dacă nu ar fi politicieni, sau şefi numiţi în administraţie, nu ar fi nimic. A făcut această descoperire asupra propriei lui lucrări, pentru că Traian Băsescu a analizat echipa adusă de domnia sa la putere.

Visand la o altă Românie
Schimbarea discursului preşedintelui poate fi o schimbare de crez, o nouă profesiune de credinţă sau doar o nouă etapă în lupta dintre PNL şi PD. Dacă preşedintele a vrut doar să dărâme guvernul atunci putem uita repede acest discurs şi atunci preşedintele Băsescu nu se va deosebi cu nimic de politicienii de două parale, jucători sau nu, de care este plină istoria ultimilor 16 ani. Un preşedinte care a minţit nu este ceva nou pentru România. Dacă preşedintele României crede însă în ceea ce a spus, atunci trebuie să se pregătească de o adevarată Golgotă politică. Va trebui să meargă până la capăt, să renunţe la cei mai mulţi din partenerii lui, chiar şi din PD, nu doar de penelişti. Nu ar fi permis să facă jocuri de culise alături de tot felul de păpuşari politici din alte partide. Ar fi nevoie de un alt proiect pentru România şi de alte reguli ale jocului. Ar trebui să ajute la dispariţia unei oligarhii politice transpartinice ce ţine România ancorată în trecut. Să ajute partidele să scape de cei care şi-au construit reţele de influenţă bazate pe corupţie. Să se înconjoare de specialişti, mai ales tineri, adunaţi după criteriul competenţei pe care să-i adune nu în jurul unui proiect portocaliu, ci în jurul unui proiect roşu, galben şi albastru. Dar dacă ar face asta, preşedintele ar fi din ce în ce mai singur şi asta s-a văzut şi la finalul discursului din Parlament. Dincolo de aplauzele perfide ale opoziţiei, la finalul discursului s-au ridicat în picioare mai puţini decât la început, chiar din parlamentarii pedişti. Preşedintele a revenit la microfon, simţind parcă faptul că a ţinut un discurs cu mai puţin impact, cu care nu e obişnuit, dar nu a mai putut repara nimic. Să fie capabil Traian Băsescu de un asemenea proiect? Să fi observat chiar şi dânsul că trăim un timp lepros în care chiar şi cadavrele politice au început să mişte, simţind că este ultima lor şansă ? Să fie pentru România un asemenea moment astral ? Greu de crezut, chiar şi scriind aceste rânduri cred că am mers prea departe cu visarea. Dar un preşedinte al României ar trebui să-i facă chiar şi pe adversari să viseze.