O lege mai rea decat glontul

Cu exact 13 ani in urma, niste gloante intalneau niste oameni. Oamenii cam stim cine erau: unii au umplut cateva cimitire, le gasim numele pe cruci, altii figureaza pe listele cu invalizi pe la tot

Cu exact 13 ani in urma, niste gloante intalneau niste oameni. Oamenii cam stim cine erau: unii au umplut cateva cimitire, le gasim numele pe cruci, altii figureaza pe listele cu invalizi pe la tot soiul de secretariate de stat. Despre cei care au trimis gloantele nu stim mare lucru, nici noi, nici cei care le-au primit. In locul adevarului, li s-a dat o lege, in compensatie, zice-se: facilitati, indemnizatii, pensii, gratuitati. Acum, dupa 13 ani, cativa cetateni bine imbracati si foarte insistenti zic ca e prea putin si cer mai mult: pamant si case gratis, credite, musai in euro, cu dobanzi subventionate, burse si posturi asigurate in administratie. Nu par deloc sa fie dintre cei care s-au intalnit atunci cu gloantele, desi isi zic revolutionari. Acum, multumita lor, acest cuvant a ajuns un sinonim pentru nesimtire, tupeu si imbuibare. S-a ajuns aici tot din cauza legii. In 1990, legea prevedea facilitati doar pentru urmasii celor morti, pentru raniti si pentru cei care, in perioada 16-22 decembrie, au fost arestati. Mai tarziu insa, legea a fost modificata in mai multe randuri si s-a strecurat in ea un nou concept, cel de "luptator cu merite deosebite", iar perioadei de referinta i s-au mai adaugat patru zile: 22-25 decembrie. Daca primii vizati de lege puteau dovedi calitatea de victime cu rapoarte medico-legale, certificate de deces sau registre din puscarii, celor din urma, pentru a-si dovedi "meritele deosebite", le erau necesare doar doua declaratii de martor. Deveneau automat beneficiari de privilegii. Oricare trei oameni care isi puneau in gand puteau sa se faca unul pe altul si toti laolalta "luptatori cu merite deosebite". Asa s-a deschis robinetul cu revolutionari si toate guvernele si administratiile prezidentiale care s-au perindat de atunci l-au folosit din plin. Aveau si de ce sa si-i ia aliati: cu cat revolutionarii erau mai multi si mai galagiosi, cu atat puterea devenea mai legitima, iar ei puteau fi mai bine folositi ca masa de manevra. Urma rasplata, ca nu puteau fi refuzati decat cu riscul sa-i vezi cum se pun in lanturi si, eventual bine echipati cu costume de azbest, isi dau foc in Piata Revolutiei. Si atunci se mai deschidea un pic robinetul, se pornea din nou tiparnita de certificate, astfel incat in scurt timp Revolutia Romana a ajuns sa se identifice cu numele unor profitori ca Bebe Ivanovici, Codrin Stefanescu, Dorin Lazar Maior, Romeo Raicu sau Nicolae Dide. Adica cei cu gura bogata si cu arta de a sari fara nici o remuscare de la un partid la altul, numai sa nu piarda nimic din ce apucasera sa stranga pana atunci. Urmarile se vad acum in statisticile Secretariatului de Stat pentru Revolutionari: din 25.823 de revolutionari inregistrati oficial, 21.823 sunt "luptatori cu merite deosebite". Restul, nici patru mii, sunt cei care chiar au pierdut cate ceva la revolutie: care o mana, care un picior, care pe cineva drag. Si, lucru cert, nu ei sunt cei care prospera. Constantin Dobre si Catalin Costinas si-au lasat, fiecare, cate o jumatate de picior pe caldaramul Bucurestilor. N-au primit nici casa, nici hectarul promis de lege, nici spatiu comercial. Merg, in schimb, an de an si negociaza cu comisia pentru invalizi: o fi gradul trei, o fi gradul doi? De parca de la un an la altul le-ar putea creste picioarele la loc. Adrianei Merca din Cluj ii e rusine sa mai spuna cuiva ca tatal ei, Aurel, a murit la revolutie, ca o iau in ras colegii. Iar maica-sa, Ana Merca, sa nu mai auda de revolutionari dupa ce au oprit-o oamenii pe strada sa o intrebe "ce li se mai da", tocmai pe ea, care traieste de pe-o zi pe alta, vaduva de revolutie cu doua fete de crescut. Si ca Dobre, Costinas sau Merca sunt multi, ii gasim deopotriva la Timisoara, Cluj, Bucuresti, in alte orase in care a curs sange adevarat. Din ce in ce mai anonimi, din ce in ce mai uitati: anul acesta, la Timisoara, nici un oficial de la Bucuresti n-a venit sa-i vada. S-au inghesuit toti in aula Parlamentului si i-au lasat in plata Domnului pe cei care, in aceste zile, nu aniverseaza nimic, ci doar plang. Oameni care, inca buimaci de cat au avut de tras la revolutie, se uita prostiti cum indivizi care n-au pierdut atunci nimic, mai iuti de picior si mai iuti de mana, au stors in 13 ani legea aia veche pana dincolo de ultimele ei consecinte si acum, ca nu le mai ajunge, pretind una noua. Ca sa stea tot ei la mesele cele mari si, marinimosi ca si pana acum, sa arunce firimiturile orfanilor, vaduvelor si mutilatilor, celor care, in toiul aniversarilor de partid si de stat dedicate revolutiei, ajung sa se intrebe: "la ce a folosit?".