Nu trageţi în pianist (şi nici în compozitor!)

Adrian Cioroianu

ode pentru uzul propagandei comuniste), a fost, în opinia mea, interesant, dar total inutil. Şi chiar mă tem că el poate fi mai curând dăunător decât benefic acelei cauze căreia, teoretic, i-a fost închinat.
Să mă explic. Trebuie să-mi aleg cu grijă cuvintele, din cel puţin două motive. În primul rând, lumea artiştilor este - se ştie - una specială, orice accent sau orice idee nelalocul lor îi poate leza. În al doilea rând, dl Adrian Iorgulescu - fostul preşedinte al Uniunii şi, probabil, inspiratorul acestei acţiuni - mi-e coleg de partid şi nu doresc să mi se atribuie intenţii de care sunt străin. Prin urmare, nu fac decât să repet un principiu în care cred şi pe care l-am adus în discuţie după ce a început să se vorbească la noi, relativ recent, despre necesitatea verificării "la dosare" a intelectualilor şi creatorilor de artă.
Verificare care, da, este bine-venită. Problema e: este prioritară?
Felul în care decurge "dosariada" românească a fost împins, de ceva vreme, în zona decepţiilor. Apariţia câte unui membru al colegiului CNSAS afară, la câte o măsuţă pusă în faţa instituţiei, nu este - mă va ierta Mircea Dinescu - în măsură să sporească credibilitatea instituţiei. Mai mult: din ceea ce spun chiar cei ce ies la măsuţă reiese că verdictele pe care colegiul le dă sunt, practic, semipolitice. Cine are ceva sprijin din partea partidelor scapă curat, ci nu, nu. Şi totuşi, una peste alta, CNSAS are măcar o noimă: el este însărcinat cu verificarea prioritară a oamenilor politici. Această campanie pentru adevăr de care tot vorbim va fi reuşită numai dacă, în primul rând, ea va reabilita - cât de cât şi cât se poate - imaginea clasei politice în ochii oamenilor. Oricât de haotice ar fi ecourile ce răzbat din interiorul CNSAS, această instituţie trebuie încurajată să meargă înainte în descifrarea enigmelor din dosarele celor ce se recomandă a fi reprezentanţii aleşi ai naţiei. Dintre partidele care contează azi în România, numai PNL pare că mai acordă atenţie la ce spune CNSAS; în rest, celelalte partide au pus batista pe ţambalul dosariadei, merg pe blat şi îşi apără membrii prinşi cu ocaua mică prin praful trecutului.
În lipsa verificării clasei politice, orice gesturi la niveluri conexe - scriitori, sportivi, ziarişti etc. - sunt interesante pe moment, dar au un impact minor în curăţirea morală a societăţii.
Revin la compozitori. Nu numai ei, ci toate uniunile de creaţie din deceniile comunismului au produs, prin anumiţi membri, articole "culturale" pentru uzul oficialităţilor vremii. Unii - poate valoroşi în branşa lor - le făceau pentru că li se cerea "de sus" şi nu aveau tăria să refuze; alţii se ofereau ei, din pur oportunism, în speranţa că astfel li se va uita lipsa de talent. Compozitorii n-au fost nici mai laşi şi nici mai bravi decât confraţii lor scriitori, artişti plastici ş.cl. După 1971, toţi creatorii au fost chemaţi să contribuie la minirevoluţia culturală dorită de Ceauşescu şi la cultul personalităţii acestuia. Unii dintre creatori au rezistat la glasul sirenei politice, alţii nu. Nici măcar nu este greu să le găseşti, azi, produsele de conjunctură. În anticariate sau biblioteci se află cărţi, reviste, ziare, albume sau discuri de vinil ce păstrează aceste mostre ale fricii şi ipocriziei care au ghidat arta la comandă. De 16 ani, promoţii întregi de cercetători în Istorie (sau jurnalişti, precum, mai nou, Christian Levant chiar în Adevărul) merg pe urmele acestui episod penibil din viaţa intelectualităţii româneşti. Privindu-l pe actualul preşedinte al Compozitorilor cum încerca să explice - chinuit - gestul său şi să-l transforme într-o mare victorie pe frontul adevărului, am avut senzaţia jenantă că compozitorul-ţânţar e transformat în torţionar-armăsar. Mai curând i-am dat dreptate d-lui Horia Moculescu - care a pus în lumină câteva nuanţe bine-venite. Haideţi să ne înţelegem: nu compozitorii, scriitorii, actorii sau pictorii au fost vinovaţi de impunerea sau menţinerea regimului comunist. Printre "culpabilii" de vineri era şi poeta şi compozitoarea Nina Cassian, autoarea - în anii '50 - unei (unor?) cantate pentru Stalin. Cassian are o mulţime de păcate (şi destul de mulţi bărbaţi ar fi putut vorbi despre ele...), dar le recomand celor interesaţi să citească jurnalul ei (publicat recent de Institutul Cultural Român) pentru a înţelege corect relaţia ei cu stalinismul. Nu Sadoveanu - oricât de oportunist a fost el - e vinovat că România a intrat în sfera de interes a URSS (chiar dacă el, ca scriitor, lăuda prin 1945 Constituţia sovietică). Da, creatorii poartă culpa morală de a fi legitimat, cu numele lor, comunismul. În rest, cei mai mulţi dintre ei au fost tot victime. Activiştii şi securiştii au ţinut în viaţă PCR, şi nu artiştii. Mi se pare simplu exces de zel să condamni pe cel care a executat ordinele şi să nu te atingi nici cu o floare de cei care le-au dat.
Nu vreau să-i scuz pe muzicienii/scriitorii/pictorii "colaboraţionişti". Vreau doar să spun că demascarea lor devine simplă răfuială între intelectuali dacă nu va fi precedată de verificarea, întâi de toate, a celor ce animă politica de azi. Dacă nu va începe de aici curăţirea, atunci ea se va naşte moartă.