Muzeele-biserici din Valea Izei

"Rugătorii de Dumnezeu" din Maramureş ţin în viaţă lăcaşurile de cult încărcate de istorie. …şi dacă epoleţi aş avea, şi ei ar musti de onoruri, şi pintenii ar suna şi

"Rugătorii de Dumnezeu" din Maramureş ţin în viaţă lăcaşurile de cult încărcate de istorie.

…şi dacă epoleţi aş avea, şi ei ar musti de onoruri, şi pintenii ar suna şi decoraţiile ar clincheni pe pieptul meu, şi tot nu m-aş simţi aşa de înfieratată ca atunci când un bătrân al nordului, din Şieu, a spus despre mine că sunt "o rugătoare de Dumnezeu".

Nu mă învrednicesc de titlul ăsta, dar ce scriu poate îi va bucura pe ei, adevăraţii rugători de Dumnezeu de acolo, care fac ca turiştii să ştie că măcar duminica, biserica nu-i de vizitat cu belet şi nu e pusă-n drum doar ca circuitul lor turistic să fie mai variat.

La "jâzi"

Vin pe valea Izei, plănui drumuri, mă arunc mai întâi la Ieud, cu gospodarul Trifoi din Şieu. Floare Dunca de la primărie şi preotul greco-catolic Ştefan Chindriş, cu studii la Florenţa şi Roma, vin să batem împreună comuna. Prin scurtături nebănuite pentru un străin, Floare ne urcă pe coaste de dealuri, e mică şi de mai multă vreme tânără şi-i spun "Tanti, urcaţi mai uşor că mă faceţi dracu' de râs".

La "jâzi", cum se spune prin partea locului la evrei, la fel ca peste tot: lespezi ce-şi macină viaţa lor, şi-ţi închipui că viaţa asta e pe sfârşite, şi totuşi timpul mai are de măcinat cu scrâşnet la piatră, cum sună nisipul dintre dinţii beduinilor.

Patrimoniu ignorat?

Urcăm la Biserica din Deal, 1364, monument UNESCO - o echipă de studenţi lucrează fără nicio supraveghere în sit. Iar asta nu doar în momentul vizitei noastre. Poate tinerii sunt foarte buni şi totuşi nu pare oportun ca intervenţia lor pe obiect să fie nemonitorizată îndeaproape. Ulterior, Dana Postolache, de la S.C. DANART S.R.L., firmă care a câştigat lucrarea de la Biserica din Deal, ne spune telefonic că "tinerii au rămas nesupravegheaţi doar câteva zile", apoi că ei "nu au fost nesupravegheaţi" şi că "oricum, acum şantierul este închis" şi apoi ne ameninţă, preventiv, cu un proces, în cazul în care nu-i va conveni ce scriem.

Biserica din Vale e spaţiul preotului Chindriş, grea de detalii şi zorzoane, în interior, dar aşa sunt bisericile în Maramureş. Aici e statuia Fecioarei din Lourdes, reprodusă în mărime naturală. Vedem de afară şi Casa Muzeu Dunca, recent amenajată. Mihail Dăncuş, director al Muzeului Satului din Sighet, ne spune că acest muzeu pune accentul pe rezistenţa împotriva comunismului, dar prezintă şi un interior etnografic tradiţional. Ne despărţim la primăria din Ieud ca o familie din care tinerii pleacă la oraş, pentru o perioadă nedeterminată şi gata sâmbăta!

Zi nouă, cu slujbă

E duminică, merg cu gazdele spre biserici, în Şieu, mă opreşte lumea să-mi spună ce mândră-s cu cămeşa portului lor. Merg la "uniţi" (uniţii cu Roma) - mă interesează cum e acum, în Maramureş, cu acest cult care a dat, în timp, admirabili ierarhi. Prind toată slujba, fac ce fac ceilalţi oameni, nimic mai mult, şi totuşi, bătrânii ce se adună pe băncuţă, în faţa cimitirului şi bisericii, îi spun admirativ gazdei mele: "Fata voastră - e mare rugătoare de Dumnezeu". E nedrept, nu e aşa, eu nu, eu nu… Dar e frumos.

Preotul Simion Griguţa spune că e pace, acum, între credincioşii din Şieu. Că speră ca noul patriarh al ortodocşilor, cine va fi el, să fie un om tolerant. El crede că treaba cu retrocedările ar putea fi aşezată printr-un decret din partea statului "care să reglementeze şi să repare ce s-a stricat în '48". Ne spune şi că în Strâmtura, Şieu, Ieud, Deagomireşti şi Bârsana, copiii învaţă religie la şcoală de la preoţi greco-catolici. E tânăr părintele Griguţa şi-l aud cum duce o predică pe o temă destul de aridă. Vorbeşte aproape de oameni, nu să se audă vorbind, ca alţii.

Să nu faci nici ce zice, nici ce face preotul...

Retrocedarea Bisericii din sec. al XV-lea, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, nu a fost lipsită de evenimente, dezbinând oamenii din Şieu, în anii "negocierilor". Ortodocşii, proveniţi tot din familii greco-catolice în majoritate, conduşi de un preot ce a nesocotit chiar şi directivele (cel puţin pe faţă) episcopului său în legătură cu necesitatea retrocedării, au ajuns la violenţă şi la distrugerea unor obiecte din patrimoniul bisericii. Preotul Vasile Magdău a venit, atunci, cu justificări cel puţin hilare pentru acţiunile sale belicoase, în care şi-a împins enoriaşii, cum că ar vrea să ţină închisă biserica pentru a proteja o pictură.

Grija sa a apărut brusc, odată cu necesitatea retrocedării. E spre seară, sunt la familia Dunca şi vorbim despre ce-a mai zis dimineaţa părintele. Ne aducem aminte de un fragment frumos din Biblie, nu sunt religioasă, dar aş şti să găsesc rapid acel fragment, ştiu că e din Corinteni, ştiu unde e Biblia în casa aceea şi merg şi o iau firesc, o deschid pe masa de lemn şi recitesc rândurile care mi s-au lipit pe suflet de când le-am auzit prima dată, citite de fantastica actriţă Adela Mărculescu.

Alţi "jâzi", departe

Mai avem un drum de făcut, ajungem la cimitirul evreiesc din Şieu şi iar pietre căzute, îmburdate, pe unele se mai vede vag steaua lui David şi câte un menorah stingher. Cimitirul acesta e ca un vas în derivă, nu are legătură cu nimic din jur, ca o generaţie spontanee, oarecum ireal, iar sârma ghimpată cu care e împrejmuit mă face să mă gândesc invariabil la tăbliţa cu "Arbeit macht frei" ("Munca te face liber") de pe intrarea în Auschwitz. Dar trecuţii evrei ai Şieului se odihnesc deja de decenii multe între coline domoale şi liniştitor de departe de orice alte posibile aberaţii ale veacurilor ce vor să vină.

Ieşim, culegem ierburi tari şi aromate, fibroase, care nu se dau duse uşor din pământ, care se rup cu pocnet înciudat, când se rup, dar care, odată fixate în lână, vor deveni romburi, şi oameni, şi flori, şi chenare pe cergile anului viitor. Culeg şi un buchet de margarete pentru că mi-s fată tânără şi vreau să duc alb în mână, coborând în Şieu, după uscătura ce vine cu toamna şi după moartea de două ori moarte a evreilor uitaţi sub dealul Gogoşa, sub iarba aspră, sub timp.

Plecăm?

Tantiile ce-s cu mine vor să mă mărite, au văzut că-mi place în satul lor, deja s-au gândit ele la un fecior cu multă carte ce mi s-ar potrivi, vor să mă facă una de-a lor, dacă tot nu m-aş mai da dusă de-acolo. Lăsăm propunerea în dezbatere: feciorul are nume frumos şi mândru, dar e în Franţa, deci nu îl putem preţălui. În curând se încheie ziua, bisericile Maramureşului, cele pline de viaţă, îşi vor relua poza lor nemişcată de patrimoniu cultural mai mult sau mai puţin UNESCO, aşa cum în debaraua povestirilor lui Wilde lucrurile vorbesc între ele până când cineva dintre oameni ar aprinde lumina.

Sau bliţul turiştilor, uneori dătător de viaţă, dar de multe ori aducător de moarte, de "împăiere" pentru obiect. Nu aprindeţi lumina, nu daţi cu bliţul ca şi cu o piatră peste bisericile din Maramureş, mergeţi în vârful picioarelor când intraţi în ele pentru că, aşa precum viaţa dintr-un animal preistoric, ce-noată şi azi pe fundul mării, indiferent la noi, acestea încă trăiesc, şi nu trăiesc pentru noi şi pentru curiozitatea noastră, ci pentru ruga spre Dumnezeu a urmaşilor celor care le-au ridicat.