Minunata viaţă a Andrei Gheban, voluntar internaţional pe cont propriu. Fata care face lumea mai bună cu iubire
0
A fost voluntar pe cont propriu în Africa, a făcut facultatea la Berlin şi trăieşte în Santiago, cu un chilian, David Espejo. Au împreună o fată de cinci luni căreia i-au dat numele unui băiat din Uganda.
O aştept pe Andra în staţia de metrou „Universidad Catolica“. Mă smulge din reveriile mele sumbre cu puterea unui accent moldovenesc nealterat. „Sie faşi, hăi?“. E din Iaşi, e a doua fată din Iaşi pe care o întâlnesc în ziua aceasta, şi şi ea are tatuată o verighetă pe deget. Îşi duce copilul în cârcă. E fetiţă. O cheamă Amani. În swahili, „Amani“ înseamnă „pace şi armonie“. Andra poartă un piercing în nas şi are tatuat pe umărul stâng poezia din filmul „Invictus“, cu Morgan Freeman în rolul lui Nelson Mandela.
În contra imperialiştilor
Vom merge în parc, dar vom trece prin faţa Facultăţii de Arhitectură a Universităţii de Chile. Mă opresc în faţa unui tablou gigantic al lui Salvador Allende. Aici se protestează intens. E un cuib de comunişti care sunt contra Summitului UE-CELAC. Vinerea trecută a fost un miting mare, s-a format o coloană din stângişti, studenţi, feministe, homosexuali, care au mărşăluit până în faţa Palatului La Moneda, sediul Preşedinţiei, fără revendicări bine conturate. A fost şi Andra cu ei, mai mult din curiozitate. Mă fotografiez sub un afiş care îi anunţă pe imperialişti că proletarii nu se tem de ei. Aici, departe de zgârâie-nori, e America Latina pe care o căutam. Aşa trăiesc săracii: poarta maiouri, beau apă de la cişmea şi îşi vând unul altuia nimicuri. În piaţa de peşte, preţurile sunt de două ori mai mici ca în supermarket.
Mergem în parc, să ne întâlnim cu David. Amani trebuie schimbată şi va fi, pe iarbă. Nu e singurul copil schimbat aşa. E o relaxare suprarealistă aici. Viaţa Andrei e incredibilă. Notez din când în când, dar mai mult nu. O ascult uluit, fără să scot niciun cuvânt. Nici măcar nu înregistrez pe reportofon. Asta nu e poveste de reportofon! E fiica unei doamne care a fost inginer până a dat faliment fabrica unde lucra şi a unui domn, patron, care îşi câştiga greu supravieţuirea în economia românească. A absolvit Limbi Străine la Iaşi, dar nu era pentru ea să fie o profesoară oarecare. Are un frate de zece ani.
„Pace şi armonie“
A făcut voluntariat la un azil de bătrâni, apoi pentru „Crucea Roşie“. De ce? Nu ştie să îmi spună de ce, ca orice om pe care destinul îl alege. Aşa a fost dintotdeauna – a vrut sa îi ajute pe ceilalţi. Da, aşa a fost. Voia să călătorească în jurul lumii şi să facă voluntariat, aşa că a plecat la Paris să strângă bani. A strâns, a plecat voluntară în Chile. Lucra cu copiii săraci din cartierele periferice, abrutizate de alcool şi droguri. L-a cunoscut pe David, care avea preocupări similare. Se întorc împreună în Europa, la Berlin. Studiază amândoi, el e bursier, ea lucrează ca babysitter şi ca bibliotecară. Pun bani deoparte ca să plece în Africa pe cont propriu. Şi iată-i acum, cu fiica lor. El are 33 de ani, vârsta lui Iisus Hristos, ea are 31. Sunt scandalos de tineri şi de fericiţi. Nu sunt un scriitor suficient cât să vă spun cum îşi privesc fiica. „Pace şi armonie“. David nu ştie româneşte. Învaţă acum să spună cântece de leagăn. Spune „uţa-uţa cu căruţa“. N-au avut niciodată mulţi bani, cum crede lumea când află de aventurile lor, dimpotrivă, şi-au chibzuit fiecare cent. De la Berlin în România, Andra făcea autostopul şi nu cheltuia nimic. Oamenii sunt mai amabili decât credem.
Te dăruieşti şi câştigi
Au început din Africa de Sud în decembrie 2011. Au trecut prin Mozambic, Zambia, Tanzania, Uganda, Kenya. Au cheltuit peste 5.000 de euro, dar nu cu mult mai mult. N-au fost turişti, n-au făcut safari, n-au stat în hoteluri de lux şi nici măcar cu albii n-au stat, au dormit în corturi şi în pensiuni ale localnicilor. Africa! Africa! Să fii voluntar pe cont propriu în Africa, să faci autostopul şi în Uganda, nu pe şoselele perfecte ale Austriei, noaptea, şi totul ca să înveţi nişte copii africani limbi străine şi totul ca David să îi înveţe să utilizeze computerul, şi totul pentru că tu crezi că iubirea chiar că schimbă lumea şi că toată lumea e casa ta şi toţi oamenii sunt fraţii şi surorile tale şi trebuie să te dăruieşti ca să îi câştigi. Nu s-au dus să „civilizeze“, ci să înveţe să fie mai buni, mai smeriţi, şi să ajute. Au mâncat la fel ca localnicii, s-au spălat ca ei, şi-au făcut nevoile ca ei, deasupra unei găuri săpate în pământ. Au învăţat limbi africane, au învăţat să vorbeascaă aşa cum vorbesc africanii, să gesticuleze ca ei şi să gândească aşa cum gândesc ei, au fost, adică, pe o planeta nouă şi abia aşteaptă să se întoarcă.
„A fi“ şi „a avea“
„Unde?“, întreb. „Uganda“ „Uganda?!?“ „Da, Uganda“ A locuit într-un sat la două sute de kilometri de capitală. A făcut voluntariat la un liceu. David se ocupă de cele 4 calculatoare la care învăţau 300 de elevi. Andra predă literatura engleză. Împreună cu David le-a reorganizat ugandezilor biblioteca şi a introdus un sistem revoluţionar de împrumut. Noaptea, la bibliotecă, Andra le citea poveşti şi îi învăţa perfectul compus, în franceză, cel cu verbele „a fi“ şi „a avea“.
Un pahar de plastic
Aşa, tânără mamă, Andra face încă volutariat în Chile. S-a gândit chiar că ar fi bine să încerce să fie pompier. Să sară în foc pentru ideile ei. Nu trăiesc uşor nici aici. David e singurul care lucrează. Traiesc toţi din salariul lui, au închiriat un apartament mare din care subînchiriază o cameră. Îi mai ajută şi părinţii lui David, ba chiar şi cei ai Andrei, de la Iaşi. Dar şi aşa a fost o vreme când nu mai aveau nimic. Şi Andra nu voia să scoată banii pe care îi pusese pe card mama ei. Nu. Nu a vrut. „Nu voi fi parazit pentru nimeni. Sigur, puteam să rămân acasă şi aş fi avut o viaţă comodă, dar ar fi însemnat să îmi compromit visele mele şi să trăiesc viaţa altcuiva. Cum era să fac aşa? Ce farmec mai avea?“. Avem nevoie de o sticlă cu apă. „Hai până la imperialişti, să cumpărăm“, îmi spune, dar nu vom cumpăra. Imperialiştii ne vor da un pahar de plastic şi vom lua apă de la cişmea. „Nu voi munci niciodată pentru bani“. Mă aşteptam cumva să îmi spună asta. „Eu chiar ştiu că banii nu aduc fericirea. Am fost acolo, am vazut copiii africani subnutiriţi pe care îi mai arată la televizor. Maică-mea se mai plânge uneori ca îi e greu, dar dacă îi curge apă caldă pe o ţeavă înseamnă că nu e aşa greu. Greul e relativ, nu? Şi, uite, chiar şi eu m-am surprins că nu îmi place nu ştiu ce savonieră sau cum arată florile de la perdeaua de duş. Şi mi-am zis: «Trezeşte-te, Andra, ai fost în Uganda, viaţa nu e aşa!». La ce sunt buni banii? Să îţi cumperi cu ei lucruri de care de cele mai multe ori nu ai nevoie. A, şi... „da, să ţii un copil african în şcoală. Acolo şcoala costă. Pentru asta, da“.
Oamenii îmi spun că sunt eroină. Dar nu înţeleg ce e aşa eroic? Dacă nu aveam un picior şi mai făceam voluntariat, da, dar aşa? Andra Gheban, voluntar internaţional pe cont propriu
Povestea copilului invizibil
A muncit însă şi pentru bani. Când a ajuns în Chile prima dată a fost barmaniţă în „Les Assassins“, cârciuma unui francez, în cartierul boem „Lastarria“. Mergem înspre Lastarria, agale, într-un ritm pe care ni-l dă respiraţia lui Amani. David e cu noi şi tace. „De ce Amani?“. „Bine că m-ai întrebat! E numele unui băieţel din Uganda de care ne-am îndrăgostit. Un copil invizibil, noi nu ştim nimic de Amani în Europa. Şi m-am hotărât să fac un copil şi să îi dau numele lui pentru că acel copil să nu mai fie invizibil şi când lumea mă întreabă ce m-ai întrebat tu să îi spun povestea asta. Într-o zi, fiica mea se va duce în Uganda şi îl va cunoaşte pe Amani“. Şi mai mult: „În ziua când au început contracţiile, eram singură acasă şi mă uitam pe desktop la poza lui Amani, ca să îmi dea curaj“. I-a dat. Amani, fata, e bine, e sănătoasă şi foarte frumoasă. Şi nici nu e aşa de costisitor. „Am două ţâţe şi un rucsac. Ce îmi mai trebuie? Îi dau laptele meu“. E fascinată de maternitate. Opreşte femeile pe stradă şi le spune cum să îşi poarte mai bine copiii în braţe. Chilienii îi duc atârnaţi într-un mod foarte ciudat. Pe pagina ei de Facebook, are o fotografie cu o fantastică femeie care alăptează. „Eu fac lapte, care e superputerea ta?“, zice fantastica.
Rasism la ei – de unde?
Santiago de Chile. Îmi va mărturisi că ar vrea să mai poată vedea oraşul cu ochii mei, ca la început, dar nu mai poate. Îi ştie secretele. Aici, peruanii sunt ca românii în Italia sau Spania, fac muncile mai grele. Familiile chiliene bogate ţin câte o „nana“ peruană în casă, o femeie care e şi bonă, şi menajeră şi care chiar locuieşte permanent acolo. „E şi mult rasism, e şi homofobie în societatea aceasta, cam ca în România“. Îi sugerez că poate e de la dictatură, când, ca la noi, oamenii erau nevoiţi să tempereze diferenţele dintre ei. Mă contrazice şi are dreptate: Chile are o altă istorie, e construită de imigranţi. De unde rasism şi intoleranţă la un popor de imigranţi? Sunt curios de unde şi-a luat umbrela de soare. „De la chinezi, bineînţeles. Sunt mulţi chinezi şi aici. Mai mult coreeni, au un cartier al lor, Patronato, unde vând haine. Au făcut bani şi acum se plimbă cu maşini de lux“. Rătăcim prin Lastarria până ajungem la un indicator cu o stradă fără ieşire. Pe semnul de circulaţie cineva a lipit o hârtie pe care a scris cu pixul: „Singurul tău duşman e percepţia ta. Ignoranţa ta. Egoul tău“. Andra zâmbeşte şi până şi Amani zâmbeşte. Andrei nu îi e frică de cutremure, deşi locuieşte la etajul al 16-lea. Au avut puţine emoţii părinţii ei, anul trecut, în octombrie, când au venit să-şi vadă prima nepoată.
Creştini pe cont propriu
Ne îndreptăm către metrou. Mai avem câţiva paşi şi eu mă apuc să o întreb în ce crede. „Crezi că am timp să răspund?“. Îmi spune totuşi „în iubire“. „Dumnezeu? Dumnezeu, da, biserică – nu. De aceea nici nu am botezat-o pe Amani. Vrem să fim buni creştini, dar pe cont propriu“. „Ce mai face Amani, baiatul?“. „Ţinem legătura cu directorul şcolii. E la liceu acum. Amani e la liceu, nu îmi vine să cred!“. Ce îşi mai doreşte Andra? „Să putem pleca un an în jurul lumii“. „Atât?“ „Atat“.
Se încarcă comentariile...
