INTERVIU Cercetătoarea din Brăila care a descoperit „şoselele“ Universului

Aurora Simionescu, în Japonia     FOTO: Sachintha Gurudeniya

La doar 32 de ani, Aurora Simionescu este cea mai cunoscută cercetătoare româncă în domeniul astrofizicii. Avea 24 de ani, când a făcut parte dintr-o echipă de cercetători care au putut observa pentru prima dată unul dintre filamentele de gaz care leagă roiurile de galaxii. A lucrat la NASA şi acum este la Agenţia Spaţială Japonez.

„Adevărul“ continuă seria de interviuri cu femei puternice care au spart tiparele tradiţionale. Pilot, soldat, chirurg, fotojurnalist de război, alpinist sau astrofizician la NASA. Meserii asociate tradiţional bărbaţilor în care, iată, excelează şi femei, contrar stereotipurilor din societate. Între Mărţişor şi 8 Martie, o perioadă dedicată îndeobşte sexului frumos, vă prezentăm o serie de interviuri în care aceste femei vă vor spune care sunt poveştile lor de viaţă, cât de misogină este societatea şi cum au reuşit să facă performanţă în „lumea“ bărbaţilor. Fascinaţia pentru Univers, descoperită într-o carte de astronomie primită cadou de la mama ei, este motivul pentru care a pornit pe un drum greu în carieră. La doar 32 de ani, Aurora Simionescu este poate cea mai cunoscută cercetătoare româncă în domeniul astrofizicii. Avea 24 de ani, când a făcut parte dintr-o echipă de cercetători care au putut observa pentru prima dată unul dintre filamentele de gaz care leagă roiurile de galaxii, filamente a căror existenţă fusese dedusă teoretic cu circa zece ani înainte. A lucrat la NASA şi acum Aurora lucrează la Agenţia Spaţială Japoneză.

„Adevărul“: Ce voiaţi să deveniţi când eraţi copil?

Aurora Simionescu: Primul lucru de care îmi aduc aminte este că am vrut să fiu ambasador. Ţin minte că eram invidioasă pe colecţia de monede străine a unei rude mai îndepărtate al cărei tată era marinar, şi îmi doream mult să călătoresc şi eu şi să văd lumea. Aveam mereu lângă mine pe birou un glob pământesc şi, câteodată, când mai luam câte o pauză de la temele de acasă, îmi plăcea să îl învârt şi apoi să îl opresc cu ochii închişi pentru a vedea pe ce ţară mi s-a aşezat la întâmplare degetul, şi îmi imaginam cum ar fi să locuiesc acolo.

Aţi spus de mai multe ori că pasiunea pentru astronomie a venit când mama dvs. v-a făcut cadou o carte.

Da. E vorba despre un manual pentru cursuri universitare numit „Astronomy: The Structure of the Universe“, de William J. Kaufmann III. A fost prima dată când am citit despre conceptele de bază din astrofizică şi am fost atât de fascinată încât m-am hotărât că îmi doresc să studiez acest subiect la facultate. Acest cadou a reprezentat în mod sigur un punct decisiv în cariera mea de mai târziu şi cartea respectivă rămâne una dintre resursele mele preferate pentru a învăţa astrofizică.

Care a fost primul lucru care v-a fascinat din Univers?

Mărimea. Noţiunea că, la scara cea mai mare din Univers, întregi galaxii nu sunt decât nişte firimituri minuscule aruncate în spaţiul cosmic. Noţiunea că distanţele sunt atât de mari încât putem vedea „în trecut”, pentru că luminii îi trebuie mii sau chiar milioane de ani pentru a ajunge la noi.

Prima experienţă de studii în Statele Unite v-a arătat şi drumul în viaţă?

A fost o experienţă extraordinară care cred că mi-a schimbat complet perspectiva asupra carierei şi a vieţii în general. Cel mai important lucru de care cred că mi-am dat seama în acel an este că fiecare dintre noi trebuie încurajat să îşi urmeze pasiunea proprie. În România, singurul semn de succes la şcoală erau notele la o materie sau alta.

Cum aţi ajuns să lucraţi la NASA?

Mi-am depus dosarul pentru o bursă NASA şi, datorită rezultatelor mele obţinute în cercetare până la momentul respectiv, am avut şansa să fiu selectată dintre ceilalţi candidaţi. Nu am lucrat propriu-zis la sediul NASA, deşi am vizitat de câteva ori Goddard Space Flight Center, ci am avut voie să aleg la ce universitate din SUA mi-am dorit să plec cu această bursă. Am petrecut astfel câţiva ani la Stanford, unde am beneficiat de un mediu academic extraordinar şi am colaborat cu unii dintre cei mai renumiţi astronomi în domeniul meu de cercetare. 

Povestiţi-ne despre prima dvs. descoperire.

Deşi încerc asta deja de mulţi ani, e destul de greu de explicat şi succint şi pe înţelesul tuturor. Cred că problema începe cu distanţele implicate în această descoperire şi pe care nici măcar eu, după o carieră de aproape zece ani, nu mi le pot imagina cu adevărat. Imaginaţi-vă că Universul, la scara cea mai mare arată cam la fel ca şi când ne-am uita noaptea pe fereastra unui avion. Fiecare bec din fiecare casă este o stea, fiecare casă este o galaxie. Casele sunt de obicei grupate în oraşe mai mari sau mai mici – echivalentul oraşelor în Univers sunt roiurile de galaxii.

Dar, de obicei, dacă ne uităm foarte atent, vedem că oraşele sunt conectate între ele de şosele care apar şi ele ca nişte fire subţiri de lumină, cu case înşirate din când în când de-a lungul acestor drumuri – aceste „şosele“ în Univers sunt filamentele de tipul celui descoperit de noi. Ca să ducem analogia şi mai departe, când ne uităm noaptea pe geamul avionului ştim că peisajul nu constă doar dintr-un miriad de becuri (sau stele), numai că nu putem vedea cu ochiul liber nimic altceva. La fel şi în cosmos, majoritatea materiei nu emite lumina optică, dar, dacă ne uităm la o imagine în altă lungime de undă, în special în cazul universului razele X, putem descoperi nu numai „becurile“, ci şi restul de materie dintre ele. „Oraşele“ au fost descoperite în raze X acum aproape 50 de ani, dar descoperirea noastră a fost pentru prima dată când am văzut în raze X o „şosea“ care conectează două roiuri de galaxii.

Ce lasă în urmă o astfel de descoperire?

Un amestec de încredere şi îndoială – încredere, pentru că, dacă deja ai reuşit o astfel de realizare, nu înseamnă oare că ai toate şansele să ai o carieră extraordinară? Îndoială, sau poate că teamă, pentru că acum trebuie să te depăşeşti pe tine însăţi şi să continui cu rezultate cel puţin la fel de importante şi astfel de descoperiri se întâmplă de obicei rar, şi nu prea se întâmplă când te simţi sub presiune. Dar cred că ce m-a marcat cel mai mult după această experienţă, şi mai ales după apariţiile în presa românească, a fost faptul că le-am putut transmite elevilor şi elevelor din generaţia mai tânără că şi ei îşi pot urma pasiunea pentru ştiintele exacte, şi că pot avea succes pe plan internaţional. Această oportunitate a fost mai valoroasă pentru mine decât câştigul ştiinţific al descoperirii.

FOTO: Rein Van Photography

Sunteţi în Japonia de doi ani. Ce planuri aveţi?

La scurt timp după ce am ajuns aici am publicat o nouă descoperire, apărută de data aceasta în prestigioasa revistă „Nature“. Folosind date de la un satelit japonez care observa Cosmosul tot în raze X, am reuşit să măsurăm pentru prima dată compoziţia chimică a gazului de la marginea roiurilor de galaxii şi asta ne-a ajutat să demonstrăm că majoritatea atomilor de fier din Univers au fost produşi acum peste 10 miliarde de ani. Acum lucrez în principal la planificarea programului de observare al unui nou satelit care va fi lansat de către agenţia spaţială japoneză, în colaborare cu NASA, la începutul lui 2016, şi care ne va permite să măsurăm abundenţa metalelor în Cosmos cu o precizie mult mai bună decât a fost posibil până acum.

Cum vedeţi România pe harta internaţonală a cercetării ştiinţifice?

Mi-aş dori ca măcar situaţia de finanţare a cercetării să fie mai stabilă la noi în ţară. Cred că mulţi tineri cercetători foarte talentaţi s-ar întoarce, chiar şi pentru un salariu mai mic decât în străinătate, dacă nu s-ar teme că peste şase luni rămân complet fără post sau cu fonduri reduse drastic şi fără aviz în prealabil.

Pe lângă fizică, ce alte pasiuni mai aveţi?

Am concurat câţiva ani la rând în dans sportiv când eram la Stanford şi încă îmi place foarte mult dansul de orice fel, dar din păcate în Japonia încă nu am găsit un partener cu care să mă pot antrena pentru competiţii. În schimb, de când m-am mutat la Tokyo m-am alăturat unui grup de artişti foarte dedicaţi care m-au ajutat să îmi dezvolt pasiunea pentru fotografie şi, împreună cu ei, am participat şi la o expoziţie care a avut loc la o galerie de artă din centrul oraşului.

Aveţi un profesor care v-a marcat?

Fără doar şi poate, profesoara mea de fizică de la liceu, doamna Nicoleta Becheanu, care mi-a fost aproape ca o a doua mamă. O să ţin minte mereu cum m-a luat de nenumărate ori cu ea acasă imediat după ore şi mi-a dat să mănânc la prânz, ca apoi să putem continua cu rezolvarea problemelor pentru olimpiadă până seara.

Aurora Simionescu şi cartea făcută cadou de mama ei   FOTO: Arhiva Adevărul

Curriculum Vitae

Nume şi premune: Aurora Simionescu

Vârstă: 32 de ani (născută în 1983 în Brăila)

Studii şi cercetare:

• Colegiul Naţional „Gheorghe Munteanu Murgoci” din Brăila.
• În clasa a XI-a a fost selectată (împreună cu alţi 500 de elevi) dintre 11.000 de elevi pentru o bursă de studii de un an în Statele Unite ale Americii, la Deerfield Academy din Massa¬chusetts.
• În intervalul 2002-2005, Aurora Simionescu şi-a făcut studiile de licenţă în geoştiinţe şi astrofizică, la Jacobs University Bremen din Germania, absolvite cu calificativul magna cum laude.
• În 2005 a început un doctorat la Max-Planck-Institut für extraterrestrische Physik (Institutul „Max Planck” pentru fizică extraterestră) din Garching (Germania).
• A făcut parte dintr-o echipă de cercetători care au putut pentru prima dată observa unul dintre filamentele de gaz care leagă roiurile de galaxii, filamente a căror existenţă fusese dedusă teoretic cu circa zece ani înainte ca echipa formată în jurul lui Alexis Finoguenov să le poată observa prin măsurători cu telescopul spaţial.
• A lucrat la NASA în perioada 2009-2013 şi acum lucrează la Agenţia Spaţială Japoneză