Gheţarul de la Scărişoara luptă cu încălzirea globală

Specialiştii estimează că, în cel mult 100 de ani, formaţiunea de gheaţă ar putea dispărea . Peştera de la Scărişoara are, mai nou, cel mai mare gheţar static din lume, devansând o

Specialiştii estimează că, în cel mult 100 de ani, formaţiunea de gheaţă ar putea dispărea .

Peştera de la Scărişoara are, mai nou, cel mai mare gheţar static din lume, devansând o peşteră din Austria, care mulţi ani a stat în fruntea topului. Specialiştii susţin că încălzirea globală şi diferenţele bruşte de la o temperatură la alta pun însă în pericol caracteristicile gheţarului nostru din Apuseni.

Peştera Gheţarul de la Scărişoara face parte din sistemul carstic Gheţar - Ocoale - Dobreşti, reprezentând etajul superior, fosil al acestuia. Lungimea totală a peşterii este de 720 m, iar accesul se face printr-un aven de 48 de metri adâncime şi 60 de metri în diametru.

La baza avenului se găseşte poarta propriu-zisă a peşterii care oferă acces la o sală imensă, numită Sala Mare, cu un diametru de aproximativ 47 m, ce se continuă spre NV cu Sala Biserica, principala atracţie turistică a peşterii.

În partea de sud a Sălii Mari se deschide intrarea largă de 15 m şi înaltă de 7 a Galeriei Maxim Pop, care, după ce coboară 68 m, se continuă cu Rezervaţia Mare a peşterii. Din aceasta se urcă în Catedrală, frumos concreţionată şi lipsită de gheaţă.

Din Catedrală, printr-o mică "fereastră", se trece în Culoarul Coman, cel mai cald sector al peşterii, cu peste 50 de grade C, de asemenea lipsit de gheaţă, dar bogat în concreţiuni calcitice.

Tot din Sala Mare se ajunge în Rezervaţia Mică, prin coborârea unei faleze de gheaţă înaltă de 14 m. În sectorul nord-estic al Rezervaţiei Mici se găseşte Palatul Sânzienei, lipsit de gheaţă şi concreţionat.

Gheaţă veche de 3.500 de ani

Principala "resursă" ştiinţifică şi turistică a peşterii, blocul de gheaţă, are un volum de 55.000 metri cubi şi o grosime medie de 16 metri. Se găseşte în Sala Mare, formând planşeul acestei săli, de unde se prelungeşte sub forma unor "limbi de gheaţă" în Rezervaţia Mare, Biserica şi Rezervaţia Mică. În aceste trei săli, la o oarecare distanţă de blocul de gheaţă, se dezvoltă stalagmite de gheaţă, cu dimensiuni variabile, de la câţiva cm la peste 10 m (în Biserică).

Spre deosebire de blocul de gheaţă, care are are o vârstă de 3.500 de ani, aceste stalagmite se pot topi de la un an la altul, sau chiar dispărea în unele perioade. Gheţarul de la Scărişoara l-a sedus şi pe Emil Racoviţă, care, tot visând la nopţile arctice, după întoarcerea din expediţia cu vasul Belgica, a fost sfătuit de un student să încerce să‑şi potolească nostalgiile undeva în Apuseni, unde este gheaţă cel puţin la fel de spectaculoasă ca la Polul Sud.

"La un moment dat, un coleg al meu îl vede pe moş Racoviţă îngândurat… şi l-a întrebat ce îl nelinişteşte… la care moş Racoviţă i-a răspuns că nu poate uita imaginea nopţii polare, a banchizelor, cele 12 luni petrecute blocaţi fiind între gheţuri.

La care colegul ăsta al meu îi spune: Profesore, dar avem gheaţă şi aici în munţii Apuseni... şi a început să-i povestească despre Gheţarul de la Scărişoara. După patru zile, moşu' a fost sus. A făcut nouă deplasări şi a scris prima monografie despre gheţar", povesteşte speologul Iosif Viehmann, discipolul lui Racoviţă. Recent, însuşi Viehmann i-a călcat pe urme mentorului său în ale biospeologiei şi a publicat două cărţi despre gheţar.

Topirea continuă

În peşteră există două "entităţi" glaciare distincte: blocul de gheaţă şi formaţiunile stalagmitice de gheaţă, fiecare cu o dinamică proprie.

Blocul de gheaţă s-a format în urmă cu 3.500 de ani, când existau condiţii climatice net diferite de cele de astăzi: temperaturi mult mai scăzute şi precipitaţii bogate. Acestea sunt dovedite de analizele făcute asupra straturilor cele mai profunde ale blocului de gheaţă.

În prezent, condiţiile climatice nu mai sunt de natură a asigura formarea gheţii. Practic, blocul de gheaţă se găseşte într-o stare continuă de topire, în prezent, el nefiind decât o "fosilă", o structură moştenită din alte condiţii climatice.

Din datele experimentale rezultă că faţă de 1927, când a fost descris de Emil Racoviţă, înălţimea blocului de gheaţă s-a redus cu câţiva metri - de exemplu, în Sala Mare exista un prag de gheaţă de 2 metri înălţime, care în prezent lipseşte cu desăvârşire. În 1947, Maxim Pop a marcat în peretele din Sala Mare înălţimea la care se ridica gheaţa. De atunci s-a asistat la o diminuare continuă a înălţimii, pentru ca, în noiembrie 2002, să se înregistreze nivelul minim cunoscut: -165 cm, faţă de 1947!

Specialiştii estimează că, în aceste condiţii, Gheţarul de la Scărişoara va dispărea în cel mult 100 de ani, ca urmare a încălzirii climei. Viteza cu care se topeşte gheaţa este, în acest moment, de 500 m3 pe an. Conform ultimelor statistici, din cauza creşterilor importante ale temperaturilor exterioare, climatul din interiorul peşterii s-a încălzit mult peste limită.

Stalagmite unice

Stalagmitele de gheaţă de la Scărişoara sunt de două categorii: stalagmitele dezvoltate pe blocul de gheaţă şi cele formate independent de acesta, spun speologii. În prima categorie intră stalagmitele din Sala Mare, care sunt formate prin acţiunea apei de picurare şi de prelingere. Apa îngheaţă şi duce la apariţia unor forme masive, greoaie: "Eschimoşii", corpul stalagmitic din dreptul galeriei Maxim Pop sau stalagmita situată în apropierea "Bisericii".

Stalagmitele din "Biserică", deşi se dezvoltă pe blocul de gheaţă, pot fi asimilate, datorită dinamicii deosebite, stalagmitelor din Rezervaţia Mare şi Rezervaţia Mică. Stalagmitele dezvoltate independent de blocul de gheaţă, sub influenţa condiţiilor climatice din peşteră, nu sunt forme "moştenite", ci apariţii noi, cu o dinamică aflată în strânsă corelaţie cu meteorologia externă.

Gheaţa acestor formaţiuni are o structură specifică, fiind formată dintr-o serie de "piramide" a căror bază se dispune pe suprafaţa stalagmitei, în timp ce vârful se găseşte orientat spre interior. În perioadele de topire, apa pătrunde preferenţial pe suprafeţele de demarcare a piramidelor, detaşându-le structura. Stalagmitele termoindicatoare au o dinamică deosebită şi, în acelaşi timp, o formă aparte, datorată condiţiilor speciale în care apar.

Pe înălţime, diametrul lor variază, fiind uşor de recunoscut o alternanţă de zone de îngroşare şi de subţiere. Zonele mai înguste au o culoare alb-lăptoasă şi o structură amorfă, analiza microscopică punând în evidenţă în gheaţa acestora bule de aer şi mici fragmente de calcit romboedric. Zonele de îngroşare, din contră, sunt transparente, iar gheaţă are o puritate ridicată, lipsind fragmentele calcitice sau bulele de aer.