"Geo-patriotism"

Geopolitica românească a anului 2007 are de aplicat pragmatismul şi interesul aliat, comunitar, la specificul nostru ca naţiune, ca istorie, ca geografie, ca tradiţie şi ca aspiraţie. Totul,

Geopolitica românească a anului 2007 are de aplicat pragmatismul şi interesul aliat, comunitar, la specificul nostru ca naţiune, ca istorie, ca geografie, ca tradiţie şi ca aspiraţie. Totul, sub semnul loialităţii. România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană, judecând după suprafaţă şi populaţie. Pentru a deveni o putere economică pe măsură şi pentru a îmbina prosperitatea cu statornicia, ţara noastră are nevoie de loialitate. Nu sunt multe forţele din jurul nostru geografic, nici din restul sistemului internaţional, fericite cu această perspectivă.

Atât timp cât globalizarea se accentuează în Europa întreagă, nu numai în partea numită Uniunea Europeană, putem să ne adaptăm globalizării şi să ne integrăm inteligent şi suplu în UE, dar putem şi să identificăm feluri convenabile de a contracara efectele secundare ale celor două fenomene: transferul de atribute de suveranitate, punerea statului la masa de discuţii cu instituţii de altă substanţă decât el, diluarea caracteristicilor naţionale în favoarea celor occidentale sau globale, adaptarea la scară continentală a strategiilor de securitate şi apărare, de politică externă şi cele economice etc.

Din punct de vedere al identităţii, un aspect practic este sprijinul pe relieful, importanţa şi creativitatea Casei Regale, Academiei Române, Armatei şi Bisericii. Aceste patru instituţii respectate, neutre, au particularitatea că sunt de esenţă identitară şi, prin reflexie, statală. Ele sunt, prin structură şi menire, o oglindire a românilor; sunt instrumente de continuitate, de identitate, de tradiţie şi de mândrie naţională. Ele sunt, de asemenea, generatoare de statornicie şi producătoare de elite. Contribuţia lor la devenirea românească în noul secol european, mai democratic şi mai liber ca niciodată în istorie, are motive să fie încurajată. Aceste patru instituţii pot să se armonizeze natural între ele şi toate patru cu statul european occidental al secolului XXI. Iar instrumentul democraţiei poate să se extindă şi să se aprofundeze, cu rezultate binefăcătoare, fără să rişte efecte nedorite.

Astăzi, din cauza excesivei politizări a vieţii româneşti şi europene, prin efectele nefaste ale legăturii politicului cu naţiunea prin intermediul televizorului, rolul modelelor a fost aproape exclusiv atribuit clasei politice. Aceasta poate avea, la nivel european, efecte devastatoare la tânăra generaţie; pe termen lung, efectele îngustării şi caricaturizării noţiunii de leadership pot afecta fibra identitară a naţiunilor care alcătuiesc acest continent bogat în culturi şi aspiraţii.

În România, prezenţa Casei Regale pe harta societăţii româneşti de astăzi are o influenţă benefică, în perspectivă continentală şi globală. Casa Regală are avantajul de a nu fragmenta mersul politic; dimpotrivă, prezenţa ei dinamică amortizează efectele secundare ale schimbărilor politice de la fiecare patru ani.

Familia Regală de la noi nu înmagazinează putere politică. Regele Mihai are însă autoritate, fiind în mod biologic un păstrător al statalităţii şi al identităţii naţionale şi fiind, în mod natural, un model al naţiunii. Ca şi predecesorul lui, regele Carol I, el este dovada că răbdarea poate fi singurul antidot la destrămarea românească.

Chiar si atunci când a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească. Acest lucru s-a întâmplat între 1948 şi 1989, dar şi după aceea. Nimic nu l-a împiedicat, din 1990 încoace, să stea alături de cei legitimaţi democratic pentru scaunul de şef al Statului, fiindcă legitimitatea lui era identitară. Fără să facă nimic special, el a continuat să "încarneze" ceva ce devenea tot mai incert în faţa viitorului: identitatea şi statalitatea.

Totodată, Casa Regală, deposedată de putere politică şi economică, a operat cu valori care nu au legătură directă cu democraţia sau libertatea. Ele sunt: puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, rolul modelului, spiritul de răspundere. Aceasta a dat, în ani, Casei Regale un relief care a făcut-o "diferită" de celelalte modele.

Casa Regală are o legătură naturală cu Armata, Biserica, Academia Română şi, într-un anume fel, cu diplomaţia, cu instituţii de dimensiune identitară; legătura aceasta nu ar trebui alterată niciodată de calea politică. Casa Regală se bucură democratic de existenţa partidelor de la putere, în alternanţa lor, şi nu se simte stingheră să încurajeze o iniţiativă a puterii, dacă ea slujeşte interesului naţional.

Dilema principală a preşedintelui român de după 1989, ca şef al Statului, este cum să păstreze încrederea populaţiei, performând politic şi rămânând popular dar, în acelaşi timp, să reprezinte constant statalitatea şi să aibă aura unui instrument emblematic al identităţii naţionale. Faptul că preşedintele este supus criticilor şi interpretărilor politice poate fi un avantaj pentru democraţie, dar este o vulnerabilitate pentru securitatea identitară, fiindcă el reprezintă un simbol.

Regele Mihai, în chinuita sa viaţă, ca om şi şef de Stat, în fiecare epocă istorică şi circumstanţă politică, chiar atunci când a fost absent din ţară, a făcut parte din ritualul generator de mândrie pentru naţiune, din "concertul interior" care a dat repere României sau care a dat repere lumii despre România. Un exemplu concludent este interviul recent al regelui din "The New York Times". Politicienii lumii se zbat serios pentru a obţine un interviu în acest ziar, una dintre cele mai puternice şi mai influente publicaţii ale lumii. Lui, solicitarea i-a venit natural şi nici măcar nu s-a arătat copleşit de ea. A răspuns simplu, ca şi cum nu ar fi trăit 60 de ani de paranteză umilitoare şi, adesea, deplorabilă.

Însemne ale statalităţii şi identităţii noastre precum drapelul, stema, imnul, moneda şi chiar întâlnirile oficiale au un caracter mai solemn, sunt mai mândre atunci când Regele este de faţă, iar acest lucru nu este dat de faptul că este în vârstă şi impozant.

Dacă ţara nu ar fi în curs de integrare şi dacă nu am avea vecini mari şi puternici sau mici şi instabili, poate că ar conta mai puţin. Dar în situaţia dată, în condiţiile unei clase politice aspru criticată de societate, prezenţa Casei Regale are importanţă pentru România. Nu ar fi de dorit ca România să inaugureze o nouă paradigmă: "ţară UE impredictibilă". Clasa politică are nevoie să deprindă că democraţia este un instrument în mâna ei, nu un sistem la cheremul ei.

Apoi, societatea românească nu este formată numai din politicieni. La binele naţiunii pe termen lung veghează şi alte părţi ale societăţii care, în mod natural, sunt mai preocupate de viitor decât politicienii: societatea civilă, biserica, diplomaţia, oamenii de afaceri, armata, intelectualii, elitele, tinerii. Instrumentul democraţiei poate fi perfect asociat instituţiilor cu perenitate. Imaginea de stabilitate vine de la instituţia tradiţională, nu de la persoana trecătoare. Sunt, în Europa occidentală, clădiri care nu şi-au schimbat destinaţia de 700 de ani. Singurele clădiri multiseculare la noi sunt doar bisericile; nu este îndeajuns pentru Memorie.

Românul este suspicios la nou şi la promisiuni. El vrea instituţii şi valori care să-i dea confort identitar în drumul global către prosperitate şi statornicie. Instrumentul democraţiei este una, valorile din mintea şi sufletul lui sunt altele.

Patriotismul nu este o aspiraţie cu tentă romantică, depăşită, naţio-nalistă, istorică sau idealistă. Loialitatea este argument geopolitic românesc, un instrument de măsură a securităţii naţionale şi un mod de a supravieţui, ca naţiune, în anumite momente de răscruce.

Apărarea matricei identitare a colectivităţii, de la muzică şi filosofie până la mentalităţi, este tot atât de importantă ca şi securitatea fizică. Un simplu exemplu: Fundaţiile Regale au fost instrumente de securitate identitară, reprezentând direcţii pentru valorile fundamentale ale naţiunii. În plus, erau un instrument de Stat.

La fel, Academia Română are nevoie să primească înapoi, neîntârziat, toate proprietăţile furate de comunism. Academia Română nu poate fi decât bogată şi independentă, pentru a-şi asigura statornicia.

A ţine Academia Română în sărăcie postdecembristă este un act tot atât de grav ca timorarea ei politică dinainte de 1989. Această reparaţie este necesară nu pentru a face dreptate unei instituţii, ci pentru a proteja identitatea naţională.

Putem, în sfârşit, să asumăm finalizarea modernizării României, oprită în 1938, dacă ne lăsăm conduşi de loialitate şi dacă înţelegem importanţa aducerii României la prosperitate şi statornicie.

Chiar şi atunci când a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească

În România, prezenţa Casei Regale pe harta societăţii româneşti de astăzi are o influenţă benefică, în perspectivă continentală şi globală

Casa Regală, deposedată de putere politică şi economică, a operat cu valori care nu au legătură directă cu democraţia sau libertatea. Ele sunt: puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, rolul modelului, spiritul de răspundere".

Dilema principală a preşedin-telui român de după 1989 este cum să păstreze încrederea populaţiei, performând politic şi rămânând popular, dar, în acelaşi timp, să reprezinte constant statalitatea

Erorile marilor oameni sunt demne de respect, pentru că sunt mai rodnice decât adevă-rurile oamenilor mărunţi
Nietzsche