Despre Justiţie*

Daniel BarbuPetre Roman

societăţii.
Se presupune în mod curent că aşteptările societăţii faţă de noul preşedinte şi de noul guvern în privinţa reformei justiţiei şi a combaterii corupţiei au fost şi sunt în continuare mari, în măsura în care, la nivelul opiniei dominante în media, guvernarea social-democrată dintre 2001 şi 2004 purta stigmatul corupţiei. Aceste aşteptări au fost confirmate în prea mică măsură în anul 2005. Sistemul judiciar nu s-a remarcat prin rezolvarea unor cazuri semnificative de corupţie. Anul a fost marcat chiar de un conflict instituţional permanent între Ministerul de Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, instanţa disciplinară a magistraţilor şi procurorilor. Ministrul justiţiei a acuzat sistematic Consiliul de lipsa voinţei de a expune cazurile magistraţilor corupţi, în vreme ce Consiliul a acuzat ministerul că nu uzează de pârghiile legale pentru a impune rigoare şi celeritate actului de justiţie şi a deplâns faptul că actualele coduri de proceduri nu îngăduie identificarea corupţiei. Într-adevăr, legile de reformă a justiţiei, adoptate în primăvară prin asumarea răspunderii de către guvern, dau ministrului de justiţie autoritatea de a numi şi destitui pe şeful ierarhiei Parchetelor generale. În mod inexplicabil, ministrul nu a folosit această pârghie, Parchetele fiind în continuare conduse de procurorul general numit în timpul guvernării Partidului Social Democrat. Scopul acestei inamovibilităţi de fapt pare să fie unul politic, din moment ce principalele personalităţi publice interpelate de Parchet în anul 2005 sunt legate de Partidul Naţional Liberal (printre ele numărându-se chiar primul-ministru), în vreme ce toate acţiunile împotriva preşedintelui Băsescu au fost stinse în aceeaşi perioadă. Reacţia politică (a parlamentului şi a guvernului) la scandalurile dezvăluite de presă rămân ineficiente, ratând în cea mai mare parte posibilitatea de a scoate la lumină rădăcinile reale ale corupţiei. Blocajul sistemului de justiţie nu este însă unul conjunctural şi nici nu este legat cu exclusivitate de lipsa de imparţialitate a magistraţilor. Avem de-a face cu un defect de design al sistemului, a cărui origine se regăseşte în litera şi spiritul Constituţiei din 1991 şi al revizuirii constituţionale din 2003. În România, judecătorii şi procurorii sunt deopotrivă magistraţi inamovibili, a căror independenţă este în principiu garantată. Completa independenţă a procurorilor faţă de autoritatea executivă nu are analogie decât în Portugalia, ţară confruntată la rândul ei cu disfuncţionalităţi sistemice. Corporaţia magistraţilor români a fost protejată de inamovibilitate şi învestită cu atributul independenţei în absenţa oricărei dezbateri despre felul în care dreptul însuşi este înţeles, predat şi practicat în România. Judecătorii şi procurorii care au activat în sistemul comunist sau au fost formaţi de profesori comunişti au devenit inamovibili şi independenţi înainte ca profesia lor să fie supusă fie şi celei mai neînsemnate reforme conceptuale şi procedurale. În mod semnificativ, Codul de Procedură Penală, în substanţa lui, este încă cel din 1969, bazat deci pe o filozofie juridică de tip stalinist. Astfel, procurorul poate începe cercetarea şi urmărirea penală, adunarea probelor cu martori, dispune anchete de poliţie şi chiar finaliza rechizitoriul fără care persoana cercetată să fie înştiinţată. De altfel, revizuirea de fond a Codului Penal, cu aceeaşi influenţă comunistă, este blocată între parlament şi guvern, fapt ce blochează implicit revizuirea Codului de Procedură Penală. Lăsând de-o parte permanentele suspiciuni de corupţie şi parţialitate ce afectează sistemul şi care nu pot fi cu adevărat verificate decât tot de sistem, rămâne un fapt incontestabil. Juriştii români gândesc încă dreptul în cadrele fixate de comunism, potrivit cărora, pe de o parte, tot ceea ce nu este explicit, permis prin lege este interzis (principiu care a condus în 2005 activitatea reglementară a Ministerului Finanţelor Publice) şi care consideră, pe de altă parte, că orice cetăţean interpelat de poliţie şi justiţie este vinovat până în momentul în care reuşeşte să-şi dovedească nevinovăţia. Acest lucru a fost recunoscut public pe 17 decembrie 2005, cu prilejul dezbaterii "Anticorupţia la zi. Statul şi societatea civilă", prezidată în comun de preşedintele Băsescu şi de ministrul de justiţie, Monica Macovei: participanţii, procurori şi reprezentanţi ai societăţii civile, au recomandat, în absenţa oricărei opinii contrare, "introducerea conceptului de prezumţie de vinovăţie" în identificarea şi anchetarea actelor ce pot fi prezumate ca ţinând de sfera corupţiei. În actualitate se află dezbaterea publică a reformei, menită să asigure justiţiei un statut real de independenţă. Dezbaterea se dovedeşte benefică pentru a obliga oamenii politici, indiferent de funcţia ocupată în stat, să se abţină de la intervenţii în desfăşurarea cercetărilor penale sau a proceselor din instanţele judecătoreşti.

*Secţiunea Justiţie a Raportului România 2005-2006 (informal) elaborat de un grup de personalităţi academice la iniţiativa Grupului Socialist al Parlamentului European