De la bișniță la business. Șocul comerțului liber după ’90: „Românii nu înțelegeau libertatea prețurilor”
0În anii ’80, o meserie aflată atunci la limita legii stârnea indignarea multor români, în timp ce autoritățile comuniste îi vânau adesea pe cei care o practicau. Ziarele îi portretizau în descrieri sumbre pe „bișnițari” și îi acuzau că pun umărul la parazitarea economiei.
Regimul comunist a căutat să controleze producția și comerțul din România, considerându-i „speculanți” și urmărindu-i pe cei care încercau să se descurce pe cont propriu, din comerț.
În acest timp, românii se confruntau cu penuria de alimente și bunuri de larg consum, provocată de politicile de austeritate ale epocii Ceaușescu, fiind nevoiți să le procure pe căi ascunse, apelând la serviciile întreprinzătorilor stigmatizați de regim.
„Românii au suportat greutatea programului de austeritate. Lipsa alimentelor, în special a cărnii, făinii, zahărului şi a produselor lactate, este mai mare decât în anii 1950. Veniturile reale au scăzut pentru prima dată în istoria recentă. Lipsurile în energie au perturbat producţia şi au cauzat greutăţi pe scară largă, iar condiţiile de muncă s-au deteriorat ca rezultat al creşterii numărului de ore, tăierilor de salarii şi pedepselor crescute pentru absenteism”, arăta un raport al Agenției Centrale de Informații (CIA) a SUA din 1983, despre situația României din acea perioadă.
Bișnițarii, termen deformat din „business” (afacere), se numărau printre românii acuzați de starea proastă a economiei, iar presa comunistă transforma articolele despre ei în adevărate rechizitorii. În epoca raționalizărilor și a lipsurilor alimentare, în care statul decidea ce se produce, cât se vinde și care este prețul produselor, „bișnițarii” deveniseră eroii negativi ai României, învinuiți că doreau să se îmbogățească de pe urma celorlalți.
Bișnițarii vânați în comunism
În 1982, ziarul Clopotul din Botoșani relata despre arestarea a trei tineri pe care milițienii îi găsiseră într-un bar, cu o sacoșă plină de produse cosmetice, pe care le vindeau pe ascuns.
„Ora 11. Zi obișnuită de lucru. În zona industrială a municipiului Botoșani, ca de altfel în toate unitățile, clocotește munca. La aceeași oră însă, câteva specimene de tineri, îmbătrâniți înainte de vreme, fac o notă discordantă care șochează și indignează. Terasa bufetului Molidul. Animație specifică sezonului cald. La o masă, o tânără trage cu sete dintr-o țigară superlong, așteptând cu nerăbdare vreo companie. Alături de ea, doi tineri (din care unul „sufocat” de o claie de plete) o urmăresc cu priviri obosite de alcool și de nopțile irosite. N-au nici vise, nici idealuri. Dorința lor de fiecare zi? Să găsească „fraieri” care să le permită traiul parazitar și câștigurile nemuncite”, nota ziarul din Botoșani.
Tinerii „bișnițari” erau acuzați că vând și cumpără orice: de la țigări la gumă de mestecat, cosmetice și haine.
„Este necesar ca noi toți să intervenim mai prompt, luându-i de guler și aducându-i în fața organelor în drept, pentru a răspunde: de unde le au? Dar nu numai la această întrebare, ci și — de ce nu? — pentru a explica de ce nu muncesc”, concluziona autorul reportajului.
Micile afaceri care alimentau România
Alte ziare ale vremii, care acuzau fenomenul bișniței din anii ’80, recunoșteau însă, indirect, lipsurile din economia românească.
„Iarna, pe stradă, unul din trei cetățeni poartă cojoc de blană, însă în magazin, oricât ai căuta, nu-l găsești, deși el există, se vede, observa cineva. «Nu cred că vreo familie se poate plânge că nu are în casă un covor persan, lucrat mecanic, cu toate că articolul respectiv se procură cu mare dificultate», remarca un alt cititor. Iar dacă pogorâm mai jos, aproape de baza nivelului de trai, în preajma uleiului, zahărului, cărnii etc., ce constatăm? Că omul are în frigider, în cămară, strictul necesar, în ciuda faptului că rafturile unor magazine strălucesc de... curățenie”, informa ziarul Urzica, în 1981.
Publicația arăta deficiențele din aprovizionarea magazinelor, lipsa de pregătire a celor care conduceau centrele comerciale și birocrația din sistem, acuzându-i pe „bișnițari”, adesea angajați în comerț, că profitau de pe urma acestor disfuncții. Ei reușeau să ofere mai repede clienților, dar la prețuri mai mari, pâine, zahăr, ceapă, perdele, covoare, parbrize de Dacia, țigări și produse considerate de lux, care nu ajungeau în magazine.
„Totuși, să nu uităm: bișnițarii, indiferent de «gabarit», nu se aprovizionează din... văzduh. Cel mai adesea, ei profită fie de sistemul greoi, birocratic, existent în circulația mărfurilor, fie racolând indivizi certați cu normele de etică și echitate, postați în spatele tejghelelor curate sau în locuri unde nici cu gândul nu gândești, adică la întreprinderi furnizoare. Concluzia nu poate fi decât una singură: în spatele tejghelelor trebuie să stea numai oameni curați!”, nota autorul Ion Tipsie.
Alte publicații recunoșteau că bișnițarii erau tolerați de sistem, chiar dacă, oficial, autoritățile susțineau că încearcă să oprească fenomenul. România pitorească reclama că micii afaceriști erau nelipsiți din stațiunile din Bucegi.
„La ieșirile din gări, în Sinaia ori Predeal, pe străzi, la intrarea în hotel etc., turiștii sunt salutați de tot soiul de reprezentanți ai mișcării comerciale locale, cu un primitor «Să-ți dau dunga cu surprize!» ori cu un cald «La Beteul, la băiatu’!». Bișnițarii mișună peste tot, practicând în orice anotimp comerțul „la negru” — denumire fără nicio legătură cu înfățișarea acestor „negustori” de te miri ce: de la semințe (bomboane agricole) și colacuri (bomboane dubioase), la gumă de mestecat și țigări străine procurate din comerțul nostru (DS = 35 lei, BT = 50 lei), ori pungi și amintiri din plastic sau cele mai urâte obiecte de podoabă — kitsch-uri autentice”, informa publicația în 1989.
Primii antreprenori ai României
După 1990, modul în care au fost priviți cei care încercau să prospere din comerț s-a schimbat treptat, chiar dacă termenul de „bișnițar”, cu care erau asociați adesea comercianții, a continuat să stârnească indignarea multor români. Primele magazine private din Capitală, care ofereau produse diferite de cele ce se găseau în mod normal în magazinele și alimentările socialiste, făceau furori printre români.
The New York Times descria, în 1990, succesul de care se bucura micul magazin deschis de Anda Baldau, o fostă secretară care conducea unul dintre puținele magazine private din București.
„Anda Baldau și-a deschis magazinul în urmă cu patru ani, în umbra clădirii armatei din București. Până la revoluția din decembrie, avea voie să vândă doar o singură categorie de produse pentru care fusese autorizată: diademe și flori albe din mătase, țesute manual, pentru mirese. Dar imediat ce Nicolae Ceaușescu, liderul comunist, a fost înlăturat iarna trecută, doamna Baldau a început să vândă orice dorea. Ea și-a transformat magazinul într-un emporiu exotic după standardele românești: blugi fabricați în Turcia, dresuri italiene, rujuri chinezești și tricouri românești de bowling. Magazinul ei, aglomerat și colorat, este pentru București ceea ce Christian Dior este pentru Paris”, informa publicația americană în august 1990.
Jurnaliștii observau că, de la ora 10 dimineața până la puțin după ora închiderii, 6 seara, o coadă se formează în fața magazinului său, înghesuit într-un rând de prăvălii care mai păstrau urme din grandoarea precomunistă a orașului. Spațiul, cât o sufragerie modestă, avea oglinzi pe pereți, rafturi metalice lucioase și trei vânzătoare elegante.
„Fostă secretară la Ministerul Comerțului Exterior, doamna Baldau a obținut licența pentru un magazin privat datorită caracterului „artizanal” al produselor sale din mătase. Afacerile merg atât de bine, încât speră să mai deschidă două magazine în vară, dacă primește aprobările. Ea și soțul ei, Constantin, au înființat și o mică fabrică de treninguri, care se vând imediat ce sunt puse pe raft — „sar de pe umerașe cât ai zice Carl Lewis”. Treningurile sunt bestselleruri, deși extrem de scumpe pentru români: 1.250 de lei bucata, aproximativ 10 dolari la cursul pieței negre, adică echivalentul unui salariu săptămânal. Chiria magazinului este 200 de lei”, informa publicația.
Soțul femeii se ocupa cu aprovizionarea magazinului, aducând bunuri din Grecia, Turcia și chiar Abu Dhabi. Mulți clienți se plângeau însă de prețuri, chiar dacă apreciau calitatea produselor.
„Cel mai greu este să găsești marfă bună. Oamenii de aici sunt obișnuiți cu lucruri foarte ieftine, dar aproape tot ce cumperi din străinătate este scump. Românii nu înțeleg conceptul de libertate în stabilirea prețurilor. Nu pricep că produsele cosmetice sunt mult mai scumpe în Vest”, declara antreprenorul.
Comerțul, colac de salvare pentru numeroși români
Monedele locale slabe și lipsa persistentă de alimente și bunuri de consum transformau comerțul ilegal într-un fel de colac de salvare temporar, nota agenția de presă Reuters, într-un reportaj despre București, publicat în septembrie 1990.
„Pe o stradă cenușie din București, un băiețel de opt ani vinde bere la un preț dublu față de cel la care ar fi trebuit să se comercializeze în magazinul gol în care nu a mai ajuns. În apropiere, tatăl său cumpără dolari de la turiști, la un curs umflat.România și Bulgaria, conduse încă de foști comuniști, au o atitudine ambiguă față de economia de piață. Ezitând să demonteze sectoarele de stat ineficiente, piața neagră scapă de sub control, iar guvernele par depășite de situație”, nota Reuters.
Agenția amintea că vama românească confiscase 45 de kilograme de mercur de la călători români care treceau granița spre Turcia.
„Mercurul, foarte valoros, ar fi putut fi vândut cu sume consistente la Istanbul, unde călătorii ar fi cumpărat blugi, țigări și cosmetice, produse foarte căutate, dar greu de găsit acasă”, adăugau jurnaliștii.
În orașele românești, cozi uriașe de mașini se formau la benzinării, iar cei care săreau rândul ofereau discret, angajatului de la pompă câteva pachete de țigări Kent „cea mai stabilă monedă a României”, potrivit jurnaliștilor.
Numeroși români au decis atunci să se dedice comerțului, din nevoia de găsi un mijloc de supraviețuirie sau intuind oportunitățile oferite de acea perioadă. Alți români au păstrat vreme îndelungată clișeele cu care regimul comunist descria „bișnița”.
Se încarcă comentariile...
