Cum mi-am dat eu seama că n-am nicio putere

Când e vorba de cărţi, niciun edil, zis şi şef, nu se tulbură.

Duminica trecută, în raita mea deja tradiţională prin Marele Oraş, am avut plăcuta surpriză de a descoperi, în Piaţa Universităţii, tarabele de cărţi stând unele lângă altele, fără hotarul despărţitor dintre proprietar. Zic o plăcută surpriză, deoarece de mult n-am mai văzut trotuarul din faţa Universităţii înconjurat ca un brâu în unghi drept de coperţi colorate.

Puţine lucruri sunt pentru mine aşa fermecătoare ca iscodirea cărţilor aşezate pe rafturi, pe mese de lemn şi pe taburete, de vânzătorii ambulanţi în Piaţa Universităţii. Ştiu. Unele dintre cărţile expuse aici pot fi găsite în încăperile anticariatelor. Unele te îmbie să le cumperi în librării moderne precum Cărtureşti, în ale cărei săli nările îţi simt parfumul scump al cuconiţelor izmenite intelectual şi urechile prind din zbor frânturi de discuţii amintind de „Junimea" lui Maiorescu.

Nici anticariatele, nici librăriile nu-ţi pun la dispoziţie însă priveliştea unică a cărţilor care-şi expun coperţile mai ceva decât fetele din geamurile înalte cât uşa ale Cartierului Roşu din Amsterdam. În librării, în anticariate, cărţile stau cu cotoarele spre tine, înghesuite una într-alta. Ca să-ţi dai seama despre ce carte e vorba trebuie să întinzi mâna, s-o scoţi din şirul de pe raft şi să-i priveşti coperta. Poţi să ocoleşti aceste manevre, aflând titlul şi autorul de pe coperte. Da, dar atunci trebuie să faci un alt efort: cel de a buchisi scrisul de pe cotor.

La tarabele din Piaţa Universităţii nu eşti obligat la niciun efort. O iei dintr-un capăt cu privirea şi când ai ajuns în celălalt capăt ştii deja ce volume au fost scoase la vânzare.

Nu e singurul avantaj al tarabelor în aer liber din Piaţa Universităţii. În librării, ba chiar şi în anticariate, cărţile sunt organizate mai mult sau mai puţin riguros. Pe edituri, pe teme, pe epoci de apariţie (anticariate). Când ai intrat într-o librărie, ştii că rafturile deasupra cărora scrie Istorie, nu pot găzdui decât cărţi de Istorie. Cărţi de Istorie tipărite însă în ultimii ani, cu precădere în 2012. Anticariatele, deşi mai puţin stricte, împart şi ele cărţile pe rafturi după gen, epocă de apariţie. Deşi, teoretic, la anticariat ai putea găsi orice carte, achiziţionările iau în seamă vandabilitatea. De aceea, la un anticariat ştii sigur că nu vei găsi, de exemplu, „Mama" lui Gorki, la mare preţ în anii frăţiei româno-sovietice, azi carte pe care n-o va cumpăra nimeni, pentru că nimeni nu ştie cine a fost Gorki.

La tarabele din Piaţa Universităţii lucrurile stau altfel. Pe rafturile improvizate, pe mese, pe jos chiar, cărţile sunt aşezate la întâmplare, după cum i-au venit vânzătorului la mână. Proprietarii tarabelor sunt oameni săraci. Procurarea şi vânzarea de cărţi e o ocupaţie menită a face rost de bani pentru o pâine şi un pahar de bere. Pentru achiziţii, proprietarii nu merg, ca anticarii profesionişti, la bibliotecile moştenite de văduve pentru a fi vândute. Către proprietari, nu vin posesori de biblioteci profesioniste, care vor să mai renunţe din cărţi. De aceea, la tarabe poţi găsi cărţi care nu sunt într-altă parte, achiziţionate de la gospodarii posesori doar de un raft de cărţi sau de la cetăţeni care le-au ţinut în cămară. Felul aparte de a achiziţiona şi de a expune cărţile dau tarabelor un farmec nemuritor. „Capitalul" de Karl Marx în ediţia din 1950 stă alături de „Cămaşa lui Iisus. „Poezii" de Mihai Eminescu, ediţie Maiorescu, se învecinează cu „Căpitanul Apostolescu şi Spionii" de Horia Tecuceanu, iar „Don Quijote", în spaniolă, cu „Povestea unui om adevărat" de Boris Bolevoi.

Şi mai e ceva, important, mai important decât toate avantajele. Duminică, într-un Bucureşti cu mai toate magazinele închise, expunerea cărţilor pe tarabe într-un loc frecventat, poate fi o atracţie chiar şi pentru cei care nu cumpără cărţi, fie şi deoarece nu le vine să deschidă uşa unei librării. Pânda vânzătorilor ţinteşte nu numai posibila întrebare a clientului sau momentul când acesta vrea să dea banii. Pânda lor e dată şi de teama că în orice moment şi-ar putea face apariţia Gardienii publici ai Primăriei, decişi să administreze cărţilor, dacă nu un bocanc, atunci măcar un baston. Aceasta deoarece vânzătorii de cărţi sunt prigoniţi de Primărie (scriu cu p mare, dat fiind că n-am aflat nici pînă acum dacă zona e în jurisdicţia primăriei de sector sau a Primăriei Generale) mai rău decât vânzătorii de droguri.

Diferiţi cetăţeni ai Republicii mi se adresează verbal sau în scris cu necazurile lor convinşi că o persoană care apare seară de seară la televizor şi i se spune, în lipsă de altceva mai bun, maestre! e ăl mai tare om din Moldo-Valahia.

Sub acest semn, ori de câte ori dau o raită pe la tarabele din Piaţa Universităţii, dacă reuşesc să ajung înaintea gardienilor, vânzătorii mă roagă să intervin pentru ca ei să nu mai fie alungaţi. Am intervenit. La tot ce-am întâlnit în studio: primar din Bucureşti, demnitar, politician. N-am făcut nimic. Dacă le-aş fi cerut, probabil, să-mi dea fără licitaţie o comandă de 100 km de bordură inutilă, probabil, c-aş fi reuşit.
Când e vorba de cărţi, niciun edil, zis şi şef, nu se tulbură. Şi uite aşa mi-am dat eu seama că n-am nicio putere!

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.