Cum apărăm renumele produselor? (I)

Ani FuciuConsilier în proprietate industrială

Fiecare dintre noi am cumpărat un anumit produs - şi nu o singură dată - influenţaţi fiind în alegerea noastră de renumele acelui produs, renume pe care, în calitate de consumatori, l-am asociat cu garanţia că produsul respectiv întruneşte anumite caracteristici calitative: vin spumant de Champagne, vin de Porto, de Tokay sau de Murfatlar, cristal de Bohemia, tutun de Havana sau Cuba, brânză Feta, caşcaval de Rucăr sau de Penteleu, salam de Sibiu etc.
Aceste produse au mai multe caracteristici comune: a) reprezintă categoria aşa-numitelor "produse cu indicaţie geografică" sau "produse cu denumire de origine"; b) sunt constituite, de regulă, din denumiri geografice (Champagne, Murfatlar) sau din denumiri care provin exclusiv dintr-o anumită zona geografică (Feta); c) produsele pentru care sunt utilizate au anumite caracteristici recunoscute de consumatori; d) calitatea şi caracteristicile acestor produse se datorează exclusiv zonei geografice din care provin; e) aceste denumiri sunt percepute de consumatori ca o garanţie a calităţii produselor, iar renumele de care se bucură îi determină pe producători să le asocieze produselor lor, pentru a-şi câştiga şi consolida poziţia pe piaţă.
Pentru a înţelege importanţa produselor cu indicaţie geografică, atât în plan intern, cât mai ales în plan extern, ne vom aminti împreună de demersurile făcute de francezi în apărarea denumirilor lor "Champagne" (pentru vin special), "Cognac" (pentru o băutură obţinută din distilat de vin), de demersurile făcute de Grecia pentru apărarea denumirii "Feta", dar şi de acţiunile întreprinse de Ungaria pe lângă Uniunea Europeană, în vederea obţinerii unui drept exclusiv privind utilizarea denumirii "palinka".
Cu excepţia demersurilor Ungariei, care nu a reuşit să obţină un drept exclusiv de utilizare a denumirii "palinka", demersurile francezilor s-au soldat cu obţinerea unui drept exclusiv asupra denumirilor "Champagne" şi "Cognac" (motiv pentru care în România - şi nu numai - nu se mai pot comercializa băuturi sub denumirile şampanie şi coniac), iar acţiunile în justiţie ale Greciei au avut ca efect pronunţarea de către Curtea Europeană de Justiţie, la data de 25.10.2005, a unei hotărâri în favoarea sa.
Tendinţa consumatorilor de a se îndrepta către produse provenind dintr-o anumită zonă, precum şi tentaţia unora de a folosi denumiri pe care nu sunt îndreptăţiţi să le utilizeze au creat necesitatea reglementării legale a acestor produse, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional.
În plan naţional, în România, indicaţiile geografice beneficiază: a) de o primă protecţie prin acte administrative: statul, prin organele sale centrale, emite ordine care cuprind listele indicaţiilor geografice "admise spre utilizare în România" sau "protejate şi recunoscute în România" pentru diferite categorii de produse; b) de o protecţie suplimentară, prin înregistrarea acestora la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în numele unei asociaţii de producători din zona geografică respectivă, în baza Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Ceea ce caracterizează regimul juridic al indicaţiilor geografice româneşti este faptul că statul este titularul acestora, iar producătorul (sau asociaţia de producători) deţine doar un drept de utilizare (în cazul vinurilor cu denumire de origine, producătorul este chiar obligat să plătească o taxă pentru utilizarea acestor denumiri, chiar dacă este din zona respectivă şi chiar dacă şi-a înregistrat indicaţia geografică la OSIM).
Dacă în ceea ce priveşte existenţa şi importanţa produselor româneşti cu indicaţie geografică concluzia se impune de la sine, nu acelaşi lucru îl putem spune despre apărarea acestora, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă, ştiut fiind faptul că: "Unde sunt nouă fete, moare pisica de sete!".